Povestea unui final de an cu bucurii pentru piticii de la Asociatia „Ana si Copiii”

A trecut aproape o luna de la serbarea organizata de Orange pentru copiii de la Asociatia Ana si Copiii si totusi amintirile sunt in mintea mea la fel de proaspete si de limpezi ca si cum abia s-ar fi petrecut ieri. Recunosc insa ca mi s-a facut dor de ei si abia astept sa se mai linisteasca treburile si pe la mine ca sa le fac iar o vizita si sa vedem cum si in ce fel putem crea o relatie pe termen lung, mai ales ca asta a fost promisiunea pe care le-am facut-o cand mi-am luat ramas bun de la ei. Spre rusinea mea, am ajuns la serbarea lor cu o destul de marisoara intarziere. Avusesem o dimineata mai mult decat agitata, statusem in frig cam toata dimineata cu niste clienti si eram mai mult decat zgribulita cand am aterizat in mijlocul spectacolului ce se desfasura pe scena, in fata copiilor. Aveam senzatia ca am poposit brusc si dintr-odata intr-o alta lume. In sala era cand o liniste din aceea “asurzitoare” (daca ar fi existat vreo musculita inca in viata, sunt sigura ca zgomotul ei prin sala ar fi fost deranjant), cand dintr-odata, la invitatia actorilor de pe scena, sala se anima brusc si zecile de glasuri de copii umpleau de sunete care de care mai incantate fiecare coltisor al salii. Era o frenezie si o bucurie care nu a avut cum sa ma lase indiferenta, oricat de ancorata as fi fost eu in realitatea mea si in problemele de final de an care mi se ivisera la birou in ziua respectiva, asa ca, fara sa imi...

Summer sale in mijlocul iernii

Acum doua veri mi-am cumparat cea mai misto geaca de snowboard si o luna mai tarziu am gasit si pantalonii perfecti sa se potriveasca la ea. Toate la vreo 60% reducere. Si daca vara imi cumpar echipament de iarna, evident ca iarna mai cumpar ba cate-un costum de baie, ba cate o rochie vaporoasa, ca asa e normal, nu, sa respectam zicala cu vara sanie si iarna car, adaptata la frivolitatile femeiesti, deh…. Anyway, nu despre comportamentul meu destul de bizar voiam sa va vorbesc, cat despre faptul ca e momentul sa imi fac cumparaturile pentru zilele calde, iar  la Happy Friday sunt reduceri la toata colectia de vara. Si nu, nu este articol publicitar, martora imi este Irina, mama lui Happy Friday. Atata doar ca simt nevoia sa fac un material special pentru reducerile ei si nu pentru ale altora, fiindca mie brandul asta dar mai ales femeia din spatele lui mi-a intrat la inima si nu mi-a mai iesit. Fiindca stiu cat risca la fiecare colectie, cat suflet depune, cat investeste (si material dar si emotional) si cata munca este in fiecare produs. Si ca prefer la orice ora un produs realizat de ea, sau de o Antoaneta de la Chic Victim, sau de o Mihaela Glavan sau de o Andreea Badala, sau de o Ioana Ciolacu, chit ca poate costa mai mult decat zece alte produse la un loc de serie. Nu zic ca ele sunt za shit si ca restul, alde Zara, Inditex sau Reserved si care or mai fi, sunt de cacao si sa cumparati numai de la ele. Zic doar ca eu prefer unul 100%...

De ce s-au inchis scolile?

Tocmai ce ne-am intors de la Paltinis, in caminul nostru drag, Bucuresti, oras pe care il asteptam conform relatarilor de la TV sa fie complet ingropat in zapada. Cand colo, am dat peste un strat delicat de zapada (anul trecut de ziua lui Raducu a fost cam de trei ori grosimea stratului actual, daca va mai amintiti). Si de cand am intrat in urbe ne tot intrebam un singur lucru: de ce au fost inchise scolile si luni si marti? Ca este frig? Hmm, ar fi trebuit sa vedeti sute de copii la Paltinis zilele trecute, stand cu orele pe partii la minus 12-15 grade (banuiesc ca au fost si mai putine), cu obrajii ciclam si care se rugau de parinti sa se mai dea o tura (inclusiv ai mei). Nu mai zic de cei mai mici, de 1 an care erau ca niste papusi vii si care tot asa, rezistau fara probleme in aerul inghetat. Cred ca totusi nu prea mai stim ce inseamna iarna serioasa, daca inchidem scolile la primul strat de zapada (pare-se totusi ca mai vin sa se depuna inca 15-25 de cm de zapada)… Nu mai zic de toti parintii care trebuie, vor nu vor, sa gaseasca variante si alternative unde sa isi tina copiii inca doua zile, ca nu-s multi aia care isi permit sa isi mai ia doua zile de concediu si nici nu au bunici sau bona… Banuiesc ca de copiii care fac cate sase-zece kilometri pe jos, zilnic pe drumul spre scoala, la minus cinci grade nu se ingrijeste nimeni… Cred ca e multa cocoloseala si mai ales e lipsa de...

Exercitiu de recunostinta si de bucurie pentru reusitele altora

Nu stiu cum e la voi, insa noi suntem pana la gat ingropati in liste. Ce avem de cumparat pentru Craciun, ce avem de cumparat pentru a treia zi de Craciun (avem invitati la masa atunci), ce trebuie sa luam pentru Revelion si ulterior pentru mini-vacanta la schi de la Paltinis. Suntem o familie absolut normala (well, un pic anormala prin faptul ca iesim din clopotul lui Gauss cand vine vorba de numarul total al membrilor), cu dorinte, nevoi si asteptari pe care le cam regasiti in marea majoritate a familiilor din jurul vostru. Realitatea din apropierea noastra este insa cu totul alta. Zilele trecute mi-am petrecut cateva ore (care au parut minute) la Asociatia „Ana si Copiii”. Nu a fost o vizita extrem de planificata si nici nu am mers cu vreun scop anume. Ideea era sa fac cunostinta cu cativa dintre copiii care beneficiaza de acel spatiu (dupa parerea mea neincapator, dar despre asta discutam alta data). Nu am vrut sa ma duc cu mana goala, asa ca am anticipat cumva faptul ca in perioada asta sunt invadati de ciocolatele si alte nimicuri si i-am intrebat direct “Ce va trebuie in mod special?” Am primit un raspuns care imi spunea ca e nevoie de jocuri de societate, ca chiar duc lipsa de asa ceva. Si m-am dus si-am cumparat tot ceea ce experienta de mama cu copii jucausi mi-a spus sa iau. De la Monopoly-ul care face furori in casa la noi, la pachetul de 30 de jocuri de societate (nu va lasati pacaliti de titlu, nu-s 30, dar tot e fain conceptul), de la fotbal cu...

O poveste despre brazi si gesturi tandre

Inca de cand eram mica decorarea bradului a fost pentru mine unul din punctele de atractie principale ale lunii decembrie. Odata bradul facut era clar ca nu mai are cum sa ne ocoleasca Mos Craciun casa si era semnul ca mai este foarte foarte putin pana la Craciun. Dupa ce am crescut traditia s-a pastrat, chiar daca de multe ori bradul a ajuns sa fie singur de Craciun, cu noi imprastiati in toate zarile. Odata mutata la “casa mea”, am preluat traditia si chiar i-am dat valente noi, fiindca bradul se decoreaza la inceputul lui decembrie si ramane pe pozitie pana dupa jumatatea lui ianuarie ☺ Pe rand au aparut si copiii si la inceput, cat au fost ei mici, am fost foarte stresata, atat in privinta integritatii bradului (la Sinaia, la casa bunicilor, David a reusit imposibilul acum patru ani si a pus la pamant mandrete de brad), dar si in privinta copiilor, motiv sa “mut” toate globurile mai delicate in partea superioara, acolo unde (inca) nu ajungeau manutele din ce in ce mai numeroase si peste masura de curioase. Ritualurile de acasa s-au pastrat, in fiecare an ii mai cumparam si bradului macar un glob nou, un semn mic de apreciere si de recunostinta ca ne incanta iarna de iarna privirile si ne bucura sufletul. Oricum ar fi, merita inclusiv bradul nostru cate un cadou, ca doar suntem in plin sezon al cadourilor, nu? Si daca pana acum trei-patru ani obisnuiam sa fac bradul seara, dupa ce se culcau copiii, acum ca sunt destul de mari am inceput sa ii implic si chiar sa le dau mana (relativ)...

Un film cu Jason Momoa pe care trebuie sa il vezi

Recunosc, m-am folosit cumva de faima pe care o are Jason Momoa in titlu. Pe mine Jason Momoa ma lasa rece. Nu este deloc „genul” meu, si stiu ca o sa scandalizez multe compatrioate cand vor citi asta, dar deh, gusturile nu se discuta. Insa Jason din filmul de mai jos mi-a intrat la inima si nu stiu cand imi va mai iesi de acolo. Felul in care vorbeste despre mama sa si cum l-a crescut, felul in care vorbeste despre copiii sai si ceea ce isi doreste sa ii invete in viata, cele „cinci veri” pe care le mai are in calitate de centru al universului lor, toate astea ma fac sa vi-l arat si voua, mai ales voua, cititorilor mei tati sau viitori tati, nu stiu, poate va inspira sa fiti o versiune viitoare mai buna a voastra in relatia cu copiii. Sa lasati deoparte controlul si sa fiti acolo, trup si suflet pentru ei, sa ii ajutati sa creasca oameni stapani pe propriile puteri, sa le insuflati curaj fara a pune presiune pe ei, sa ii sustineti fara a-i stresa. Iar voi, doamnelor, ei bine, voi puteti visa deschis, stiu cat e iubit e Momoa pe la noi :)...

Jurnal de trafic

Sunt sofer cu acte in regula din iunie 1998. Am avut ani intregi in care aproape zilnic am parcurs prin oras cate 100 de kilometri, daca nu si mai multi. Stiu orasul asta ca pe propriu-mi buzunar, i-am invatat scurtaturile, ii cunosc metehnele si dar si partile bune, si daca totusi nu am habar din prima de o adresa, imediat remediez situatia. Am trecut prin nenumarate experiente, mai mult sau mai putin neplacute si cred ca as putea scrie un jurnal de dimensiunile unui roman daca m-as apuca sa le povestesc pe toate. De cand am si copiii una din principalele mele griji a fost sa ii invat sa se descurce cumva prin hatisul acesta, numit traficul bucurestean, pentru ca simt ca daca reusesc sa se descurce aici, atunci o pot face oriunde in alta parte, fie ca vorbim de alt oras sau de alta tara :). In mod obisnuit, cam asa arata o saptamana tipica la noi, daca e sa vorbim strict prin prisma regulilor de circulatie pe care ei trebuie sa si le insuseasca.   Luni O luam incetisor spre scoala. Spun “incetisor”, desi e chiar “tarzior”. La prima noastra intersectie, ii opresc, la fel cum fac de fiecare data, fiindca intersectia cu pricina este una cu bucluc. Desi suntem pe strada cu prioritate si cealata strada are STOP, aproape nimeni nu respecta acel semn si se intra mereu cu viteza mare in intersectie, in ciuda faptului ca e cam ultimul loc din zona in care ar trebui sa ai viteza… Insa, ii bat mereu la cap: “Ce faceti inainte de a traversa?” si le repet regula....

Despre vointa, schimbari si cum am intalnit niste oameni altfel

Acum ceva vreme va povesteam despre anumite schimbari pe care am decis sa le fac. Totul a pornit de la faptul ca simteam mental nevoia de a modifica ceva in ceea ce priveste forma mea, iar din punct de vedere fizic, pentru ca ma reapucasem de alergat dupa o pauza de vreo doua luni, stiam ca trebuie sa scap de cateva kilograme pentru a ma simti ok atunci cand alergam 5, 10, 15 km sau dupa concursurile la care imi propusesem sa alerg. Dupa ce am tot cautat variante in stanga si dreapta, am discutat cu diversi cunoscuti si prieteni, intr-un final m-am decis si am ales Revvolution. Acum, dupa aproape 4 luni de program, pot sa spun ca programul Revvolution este probabil cea mai buna alegere pe care am facut-o pentru mine in ultimii multi ani. Pana sa incep antrenamentele, nu am crezut vreodata ca un program de fitness si sport te poate face efectiv sa-ti schimbi modul de viata intr-un timp foarte scurt si probabil cel mai important, te face sa te simti efectiv alt om. La mine, pe langa cele 12 kg  (pana acum) date jos s-au intamplat si niste alte lucruri la care nu ma gandisem pana atunci. Am sa incerc sa le enumar in ordinea in care eu le-am simtit. In primul rand am invatat sa mananc altfel. Acest „altfel” este o combinatie intre mancatul sanatos si mancatul ordonat si intr-un fel calculat, dar fara a te infometa in nici un moment. Nici inainte la noi in familie nu se mancau lucruri nesanatoase, dar la Revvolution am invatat sa mananc ordonat, regulat si sa...

Cata grija avem de sanii nostri?

Ma consider o femeie norocoasa. Nu am nicio ruda de sex feminin in familie care sa fi fost diagnosticata vreodata cu o tumoare la san sau pe col sau sa fi fost suspectata macar. Ma simt norocoasa si pentru ca am trei copii si ca atat cat am putut, i-am alaptat, ajutandu-i nu numai pe ei sa ia un start sanatos in viata, dar si pe mine, fiindca fiecare luna in plus de alaptare mi-a mai scazut un pic din riscul dezvoltarii vreunei tumori la san, pe parcursul vietii. Cu toate astea, chiar daca nu sunt inclusa in vreo grupa de risc (nu am implinit „inca” 40 de ani, nu am antecedente in familie, nu exista alti factori favorizanti, cum ar fi greutatea corporala mare sau alimentatia nesanatoasa), eu merg periodic la un control si la o ecografie. Recunosc ca acest “periodic” oscileaza uneori, ca s-a intamplat sa treaca mai bine de un an intre doua ecografii succesive, insa nu au trecut niciodata mai mult de doi ani si tot fac eforturi sa imi creez o rutina pentru aceste proceduri (si nu numai pentru ele) si sa mi le strecor in programul meu adeseori haotic, fiindca le constientizez importanta, nu numai pentru mine, dar si, extrapoland, pentru copiii mei, pentru familia mea. Insa eu sunt printre cele foarte putine, deoarece aproape 90% dintre femeile din România nu au efectuat nici măcar o dată un control medical pentru depistarea cancerului de sân. Mai mult decât atât, 66% dintre românce nu și-au autoexaminat niciodată sânii pentru a descoperi prezența unor noduli, deși medicii recomandă ca această metodă de autocontrol să fie...

In pragul primei teze

„Lumea fictionala transfigureaza artistic realitatea, facand posibila ipostaza de vanator iscusit a pinguinului Apolodor” Nu, nu face parte din cine stie ce lucrare de doctorat, este exprimarea fiica-mii, care azi da prima teza din viata ei la romana. Hai sa va mai dau cateva: „Alcatuirea constructiva a unei cladiri cuprinde urmatoarele elemente: elementele de rezistenta care asigura rezistenta si stabilitatea cladirii: fundatia, peretii portanti, stalpii, panseele, etc. elementele de inchidere si compartimentare – verticale, orizontale sau inclinate elementele de finisaj care asigura functionalitatea, sonfortul si aspectul cladirii retelele specifice: apa potabila, incalzire, etc,. Partea cladirii situata deasupra nivelului terenului natural se numeste elevatie: ea e formata din pereti, plansee si stalpi” Asta este lectia despre cladiri, din manualul de Educatie Tehnologica pentru clasa a V-a, editura Aramis 2005 (!). Mana sus care stiai la zece ani ce sunt aia pereti portanti! Mai vreti? Mai am, dar cu poze, ca mi-e lene sa scriu asa poliloghie. Si va mai intrebati de ce se „rup” de la un punct incolo copiii? De ce, de la un moment dat „nu va mai intelegeti cu ei”? Uite, fix de-aia. Si fix de-aia, eu o sa o las, dincolo de toate lucrurile pe care „trebuie” sa le faca (inclusiv sa citeasca), sa se exprime asa cum simte ea nevoia, chiar daca exprimarea asta si-o face pe musical.ly, si eu, cu mintea mea incremenita undeva in maturitate, nu o prea...