In cautarea a sapte povesti

De un deceniu, de cand viata mea graviteaza in jurul maternitatii, si aproape toate resursele mele, aparent inepuizabile, si cele fizice, dar mai ales cele emotionale si psihice si-au concentrat eforturile exclusiv in aceasta directie, nu exista zi sa nu ma minunez de miracolul pe care il reprezinta. Dincolo de lungile momente de introspectie (noptile lungi, albe si nedormite sunt un prilej perfect pentru asemenea fitness mental), inca mi se pare extraordinar ceea ce imi este dat sa traiesc in fiecare zi si sunt extrem de recunoscatoare pentru asta. Incerc sa dau mai departe cat pot mai mult, incerc ca tot ceea ce am invatat bun de la mama mea sa ii transmit si fiicei mele, astfel incat sa ii creez acel cadru puternic si increzator care sa ii ofere aripi sa zboare cand va fi mare. Relatia cu mama este una din cele mai delicate si, spun multi, este punctul central, punctul zero, punctul din care noi pornim, baza peste care construim totul ulterior in viata. Dincolo de propriile frici si neincrederi, mai sunt experientele traite pe cand eram copii, relatiile cu parintii nostri, vazute si resimtite chiar si acum la maturitate tot prin ochii copilului si toate acestea pot construi un esafodaj adeseori nesigur si infricosator. Una din temerile mele cele mai mari a fost nu daca ma voi putea descurca, ci daca ii voi putea oferi fiicei mele increderea ca poate face orice isi pune in cap sa faca. Si nu stiu cum e la voi, dar la capitolul acesta ma simt adeseori ca si cum as merge pe sarma, fara plasa de protectie ☺. De...

Stylish Mom? Cu siguranta, da!

Cand m-a anuntat Dana de cel mai nou proiect UrbanKid m-am bucurat enorm ca in sfarsit cineva pune punctul pe „i” intr-o zona tare delicata. Si m-am simtit flatata ca m-a rugat sa ii scriu cateva cuvinte despre stilul meu personal. A fost o confirmare ca am un stil si ca fac treaba buna :) Despre stilul „mamicesc” nu prea stiu ce sa spun. Ca uneori vad ca este inexistent, de parca maternitatea a pus un val peste ochii femeilor ce au nascut. Ca alteori ma suprind intrebandu-ma retoric: „femeia asta s-a uitat in oglinda inainte de a iesi pe usa?!?”, ceea ce nu e o rautate e doar o constatare trista. Dar, din ce in ce mai des, vad mame imbracate „uber cool” care au un stil de a asorta hainele de pe ele pe care il admiri la scena deschisa si din care te poti inspira fara probleme, totul e sa fii deschisa la combinatii mai nonconformiste. Sa fii uber cool nu inseamna sa dai iama in magazine o data pe luna. Nu inseamna sa cheltuiesti fara limita. Eu nu mai stiu cand mi-am cumparat ultima oara ceva de imbracat doar pentru mine si pot spune ca ultimii trei ani s-au caracterizat printr-o nesfarsita operatiune de rotatie a hainelor pe care deja le aveam. Sa fii uber cool nu inseamna nici sa iti petreci juma de viata prin saloane de ingrijire, ca daca e ceva specific oricarei mame, apai asta e lipsa de timp. Insa asta nu este o scuza sa nu mai iesim din pantalonii de pijama/trening sau sa aratam ca si cum ne-am fi ridicat...

Cine pune presiune pe mame?

Nu am mai scris de mult o postare pe tema alaptarii, oarecum normal si firesc, fiindca noi am incheiat acest capitol, si avem acum alte provocari, alte prioritati, alte motive sa ne agitam. Cu toate astea copiii mei mai revin din cand in cand asupra amintirilor din perioada alaptarii, imi pun intrebari, ce, cum, cat, vorbesc despre asta, motiv pentru mine sa cad de fiecare data in butoiul cu nostalgie. Mi-a revenit interesul pentru subiectul acesta arzator azi, cand am vazut un mesaj al unei mame pe Facebook, mesaj pe care il voi reda integral mai jos (textul ii apartine Ralucai Alexandru): „Cine pune totusi presiune pe mame? Serios acuma! Hai sa-ti spun ce presiune am simtit eu: inainte sa nasc cunosteam DOAR 2 femei care au alaptat cate 1 an – plus mama mea, care m-a alaptat pe mine 9 luni (la 9 luni a facut o mastita de la alaptatul cu program, si m-a intarcat). Peste tot am auzit sute de femei afirmand: „nu am avut lapte deloc”, „nu aveam lapte bun”, etc etc.  Chiar imi era teama ca nu voi avea lapte, asta era realitatea mea – ca alaptarea e ca o minune, toti vorbesc despre ea, dar nimeni n-a vazut-o. Eram ferm convinsa de asemenea ca un copil trebuie alaptat 1 an, cand am auzit de 3 ani am ramas socata, pur si simplu nu auzisem niciodata asa ceva! (asa dezinformata eram) Cand eram gravida am fost intrebata ironic: „dar tu nu stii ca s-a inventat LP?” sau „Imi pare rau pt voi.. noi NE PERMITEM sa-i dam biberon lui bebe”.  M-am apucat sa citesc despre...

Cand te astepti sa discuti despre pampersi… (P)

…si ajungi de fapt sa discuti despre orice altceva. Cam asa s-a intamplat la intalnirea bloggeritelor cu Pampers. M-am dus inspre intalnire asteptandu-ma sa fie o discutie putin sterila (cu toate ca stiam din primavara ca lucrurile nu se intampla asa!), despre beneficiile produsului cu pricina, lucruri pe care le stiam deja de mult pe de rost, ca doar nu imi invart viata degeaba in jurul scutecelor de opt ani incoace. Ma asteptam sa povestim despre ingrijirea micilor purtatori de scutece, dar in sensul de bunastarea lor fizica, de rutina care ii ajuta sa ramana proaspeti, cu pielea curata si lipsita de iritatii. Au fost acoperite si subiectele acestea, insa doar tangential, si atunci cand am ajuns la ele, accentul s-a pus tot pe experientele noastre personale si nu pe produsul in sine. In schimb, mai mult de jumatate din intalnire a fost dedicata laturii emotionale a relatiei cu copiii nostri. Am primit la pachet o explicatie ce s-a intins pe durata unei ore intregi, despre importanta stimularii senzoriale, mai exact spus a atingerilor, mangaierilor, masajului, gadilatului asupra dezvoltarii emotionale ulterioare a copiilor. Cu procese si reactii chimice, felul in care incep sa se elibereze anumiti hormoni si cum se activeaza in organismul lor, ce efecte au pe termen scurt, mediu sau lung. A fost o pledoarie in favoarea atingerilor, una care ne-a lasat pe noi, cele prezente acolo, cu ochii umezi de duiosie la final si cu un zambet larg intiparit pe chip. Am trecut ulterior spre o alta zona, mai delicata nitel, ce tine de implicarea tatilor in acest proces de stimulare senzoriala, care nu numai ca...

O zi in spital

Ziua de ieri a fost oarecumva sub semnul magicului. Aveam sa fiu pentru o zi de cealalta parte a baricadei, intr-un spital, la Regina Maria. Nu pacient, ci „doctor”, sau ca sa fim mai exacti, un rezident ratacit :) Ne-am echipat rapid si eu si Ioana, in faimoasa uniforma albastra, care s-a dovedit a fi mult prea mare (cred ca incapeam lejer amandoua in una singura) si am fugit pe scari, la raportul de garda. Am intrat direct in paine, cu un caz problema, un fat de 23 de saptamani cu o malformatie la splina ce trebuia operat intrauterin, operatie extrem de riscanta, atat pentru mama cat si pentru copil. Instantaneu gandurile mi-au fugit acasa la cei trei copii ai mei, m-au napadit amintirile din fiecare sarcina, fricile care m-au incercat din greu pe parcursul tuturor acelor luni, frici de care imi era teama pana sa le si gandesc, daramite sa le mai si cuprind cu mintea. Nu aveam sa realizez la acea ora matinala ca gandurile acestea aveau sa fie cu mine pe tot parcursul zilei, insa asa a fost. Dupa raport ne-am impartit pe specializari, Ioana s-a dus la pediatrie, iar eu am dat fuga la neonatologie. Prima ora a fost oarecumva linistita, pentru ca toti doctorii de pe sectie si asistenta sefa au avut hartogaraie de completat, lucru ce pe mine m-a pus oarecumva in incurcatura, si consultantul din mine a inceput sa puna intrebari. De ce trebuie sa completeze atatea hartii, de ce trebuie sa le faca ei pe toate, daca mai este loc de optimizare, de ce nu pot fi delegate anumite sarcini. Mi...