Am citit pe blogul Lolei o poveste cu adevărat impresionantă. Despre oameni, omenie, solidaritate, prietenie, iubire, speranță, viață. Oricât ar fi de cutremurătoare povestea, vă rog să o citiți până la capăt, pentru că este o lecție pentru noi toți. Și poate reușim să o aplicăm și în cazul lui Cristian Ștefan, și în cazul lui Gruia.

Povestea începe în urmă cu peste trei ani, când Alexia în vârstă de doi ani si jumătate a început să se plângă de dureri de picioare și să acuze o stare de slăbiciune vizibilă. Rezultatele analizelor au arătat un diagnostic nemilos: leucemie. De atunci și până acum Ali și cu parinții ei și-au petrecut mare parte din timp în spitale, în tratamente dureroase atât fizic cât și psihic. În continuare vă prezint fragmente dintr-o scrisoare trimisă Lolei de către Anca, mama Alexiei:

Eu lucrez pentru o corporatie americana adevarata cu sediul in Atlanta intr-o cladire insirata pe mult etaje, cu oameni care nu se cunosc si nu si vorbesc, cu un sediu european la Londra, mai mic si mai uman. Si cu birouri micute raspandite prin lume.


Atunci cand s-a imbolnavit Ali le-am spus colegilor si sefului meu, lumea a incremenit pentru cateva secunde.
Eram o echipa mica – regional managerii din Europa, cinci oameni care ne sustineam unul pe altul ca sa ne pastram normalitatea. Nu cred ca m-am gandit prea mult la ce si cum or sa primeasca ei vestea asta asa ca doar am spus-o.
Steve m-a rugat sa-l las sa ma ajute. Mi-a spus ca am mai multi prieteni decat cred si ca toti isi doresc sa faca ceva pentru Ali si pentru mine. Nu pot sa stea si sa se uite . Mi-a spus ca este important si pentru ei.

Am zis … Ok , cum vreti voi … Oricum in momentele alea nu mai simteam nimic.
Colegii din Europa au trimis mail-ul celor din State. Ce a urmat a fost incredibil pentru mine.
Am primit sute de mail-uri de incurajare, de speranta, de omenie. De la oameni care poate trecusera prin momente asemanatoare si nu mai impartasisera cu nimeni de la serviciu gandurile astea.
Totul fusese prea privat pana in momentul acela.
Scrisorile mi-au dat frau liber lacrimilor. Am putut sa plang din nou , sa simt din nou.

Probabil le-ar fi fost mai simplu sa-mi dea un cec din partea companiei, dar ar fi fost doar un cec. Asa am primit mult mai mult infinit mai mult.
S-au organizat in echipe (ai rade daca ti as spune cat de perfect erau organizati cei din Atlanta si Kansas City ! si au organizat tot felul de evenimente ca sa stranga bani pentru Alexia. Multi nu ma cunosteau nici pe mine 


I-au trimis Alexiei scrisori , jucarii, carti, felicitari, desene de la copii si chiar de la colegii de scoala si gradinita ai copiilor lor, prajituri.
Camera de la spital a Alexiei era tot timpul plina de culoare, iar despre doctorii si asistentele din Germania ce sa-ti mai spun? Ei erau din alta poveste. O poveste cu oameni carora le pasa, care fac mult mai mult decat sa-si faca meseria.

Cam asta voiam sa-ti spun …
Despre prietenie, despre niste oameni necunoscuti care s-au adunat sa povesteasca si sa faca lucruri impreuna pentru un copil cu ochi albastri pe care cei mai multi nu-l cunoasteau, despre niste oameni care acum isi vorbesc si isi cunosc numele intr-o cladire cu multe etaje din Atlanta.”


Mai e ceva de spus? Restul poveștii o puteți citi pe site-ul Alexiei.
Dacă avem de învățat din această poveste? Eu cred că DA! Enorm de multe!