Copilul meu sforaie satisfacut pe pieptul meu (pozitia o cunoasteti deja, e cea de aici), iar eu m-am apucat sa va povestesc totusi si restul zilelor petrecute acolo. Adica in spital. Care sunt cam talmes balmes in capul meu, oboseala avand un cuvant greu de spus in ultima perioada.

A doua zi, dupa plecarea de la terapie intensiva, la noua dimineata, in pofida sfatului doamnei Rodica, Kaiser peste asistentele de pe etajul 1, cum ca: sa fac bine si sa stau in pat ca ma pot duce la copil si la ora 12:00, m-am infiintat cu ajutorul unui scaun cu rotile la puiul meu.

Dragoste la prima vedere. Cred ca sunt cea mai cioara de pe aici, ca mie una mi s-a parut cel mai frumos bebe pe care l-am vazut. Incredibil de mic, am simtit exact ce am simtit si la Chiti. O frica imensa sa il iau in brate. Daca il scap, daca se sparge, daca nu il iau bine? Wake up, woman!

Tot din categoria: „Daca nu am de ce sa ma stresez, eu totusi gasesc un motiv de stres”, am dat directive acasa, sa mi se faca ceai de fenicul, chimen si anason, vreo doi litri minim, ca sa inceapa Fulga productia. Ceai pe care l-a baut pana la lasarea serii. A doua zi am luat-o de la capat. Rezultatul a fost ca de vineri dupa amiaza am inceput sa produc. In exces. Pentru ca oricum copilul nu manca inca la san. Asa ca Fulga s-a transformat in Mulga aka Pamela. Cu canalele blocate. Si m-am pus pe bocit. De dureri. M-am rugat de o asistenta sa imi desfunde canalele. Si a tot desfundat la ele pana mi-a dat sangele. Lucru pentru care i-am si multumit. La propriu.

Si dupa aia m-am conectat la o pompa. Profesionala. Cu piston. ProLactina o cheama. Cea mai tare din parcare! Avent e mic copil pe langa ea, Chicco e de doi lei. Pacat ca nu se gaseste decat in spital. Am reusit la un moment dat sa o iau in rezerva, desi am luat-o pe semnatura si am lasat copilul „gaj” la terapie intensiva, unde era cazat. De vineri dupa amiaza si pana luni am primit interdictie la lichide. De orice fel. Doar cat sa imi umezesc buzele am avut voie. Duminica am fost sub observatie toata ziua. Daca nu dovedeam ca mi-am imbunatatit vizibil situatia cu lactatia, nu primeam aviz de externare. Asa ca duminica s-a scurs astfel: sterilizat, comprese cu gheata, muls, vizita la copil, sterilizat, comprese cu gheata, muls, vizita la copil. Si tot asa. La 1 noaptea eram singura nebuna care mai bantuia pe holurile spitalului, ca sa duc un ultim biberon de lapte pentru domnul cazat cu un etaj mai sus.

Nu mai spun cat am bocit, ca nu are sens. As fi luat primul copil intalnit in cale, numai sa il pun sa suga, sa scap de durerile pe care le aveam. Inutil sa mai spun ca am fost la un pas sa creez un razboi intre etaje, pentru ca de la etajul 1 am primit directive sa nu imi pun sub nici o forma comprese reci, iar de la etajul 2 am primit directive sa imi pun ca numai alea ma salveaza. Cand am spus etajului 1 ce a zis etajul 2 si invers, tot eu am fost la un pas sa mi-o iau peste bot. Totusi, cea mai tafnoasa a fost domnisoara asistenta de la etajul 1 care mi-a zis in sictir ”Atunci de ce m-ati mai intrebat? Ca evident ca nu o sa ascultati o biata asistenta, ci o sa ascultati un doctor” . La asa atitudine, sigur ca n-am ascultat-o. Plus ca in dulcele stil spitalicesc romanesc, mi-a servit mai intai o portie de morala spusa pe un ton indignat spre ridicat, in loc sa vina cu idei si sfaturi. Dar, ce ma mira, oare?

Cam atat despre lupta mea de a ocoli furia laptelui. In final, adica azi, dupa doua saptamani, lucrurile s-au mai reglat cat de cat. Ranile sunt, durerea exista, surplusul exista si el in continuare, dar totusi, sunt departe de suferinta din spital.

Concluzia este ca desi ai experienta, poti sa o patesti rau de tot! Mai rau decat in cele mai negre cosmaruri ale tale.