Am zece minute de respiro. Mi-e dor de blog, mi-e dor sa stau sa mai povestesc, sa mai citesc ce faceti voi, ce prostioare mai fac piticii vostri, pe unde va mai petreceti timpul liber (voi cei fara copchii). De dimineata de la ora 4 am reusit sa fur cinci minute si asta pentru nevoi stringente. In rest, mancarea se face pe apucate, peste capul copilului care se odihneste linistit in bratele mele. Televizorul a ramas singurul prieten. Daca inainte nu ma uitam de nici o culoare la televizor, acum in schimb ma uit de mi s-a luat. Ca daca vad un program de stiri le vad pe toate. De exemplu, am urmarit toata desfasurarea incendiului de la Sfanta Maria. Nu cred ca e persoana care sa stie mai multe detalii ca mine. Daca ati ratat vreo stire, dati-mi telefon. Va informez eu.

Nici acum nu am pace. David si-a descoperit parul, si se trage cu aplomb de el. Dupa care bineinteles ca il doare si urla cat il tin puterile. Dar nu-i da drumul. Este in perioada de veghe de peste zi, si desopera multe lucruri noi. Cand nu urla, mai zambeste. Si face gropite cand zambeste. Si apreciaza primele jucarii care fac galagie. Se uita cu niste ochi mari la ele si pe una a apucat-o azi de picior. Asta in timp ce cu cealalta mana isi apuca ditamai suvita de par.

Ce mai face David? Stranuta. Si cand o face, o face in stil mare. Serii de cate 3 sau 5. Nici mai mult nici mai putin. Sughita. Tot in stil mare. Singura varianta de calmare rapida e la sanul mamei. Totul se calmeaza la sanul mamei. Un calcul simplu arata ca sta in medie pe zi cam sase-sapte ore la sanul mamei. Si cand nu e la san, cauta. Ciuguleste. Pe oricine. Tricoul lui tati, pielea lui mami. Daca e in brate, ciuguleste. E o foame continua. Nici suzi nu ne mai linisteste, uneori. Pentru ca, da, papa suzeta, ceea ce uneori e o mare usurare pentru niste parinti terminati. Se simte si la greutate foamea asta. A reusit de la 2750 sa ajunga in doua saptamani la 3350. Deja am trecut si noi la categoria semigrea.

Gata pentru azi. David spune ca am ratacit destul prin virtual.