Ca tot e subiectul zilei. Dupa cum a spus si Alina, timpul asta este o suma a alegerilor pe care le facem in fiecare zi. Si sa am timp sa fac un lucru inseamna sa renunt la a face alt lucru. Acum de exemplu scriu, si sincera sa fiu m-as duce sa dorm. Copilul mic doarme si as putea sa fac si eu acelasi lucru ca imi pica ochii pe tastatura. Dar scriu. Iar la finalul zilei o sa spun ca nu am avut timp sa dorm, right? Sau ma pot duce sa dorm, si asa voi spune seara ca iar nu am avut timp de blog. In fine.
Ideea este ca am constientizat faptul ca trebuie sa scap din vedere anumite lucruri ca sa am timp pentru altele abia la copilul numarul 2. Criza de timp s-a declansat abia atunci. Atunci am realizat ca trebuie sa imi abandonez uneori copilul mare ca sa pot sta cu copilul mic. Si asa am inteles ca numarul 3 nu va mai veni. Pentru ca un al treilea copil ar face din primul un copil de sacrificiu. E ca o ecuatie matematica: x=24 e cea mai fericita varianta. x+y=24 deja micsoreaza intervalul de timp alocat fiecarui copil. x+y+z=24 deja mi se pare prea mult. Daca mai adaug in ecuatie si altele, deja este mult prea putin in opinia mea.
Tin minte cum toata copilaria mea am fost terorizata de mama care ma punea sa sterg praful si sa spal si sa sterg vasele. Eh, acum, vasele nu suport sa le spal sau sa le sterg. La mine in casa este ordine si curatenie. Luna. pentru ca asa am fost crescuta de mica, si cred ca as innebuni daca nu ar fi asa. Iar pentru asta o „urasc” pe mama uneori. Evident ca nu as putea face singura toate astea. Deci, da recunosc ca am menajera. Si cum ma stiu pe mine, e bine ca am menajera, ca altfel mi-as petrece fiecare clipa din zi facand ordine si curatenie.
Asta imi da timp pentru copii. Si chiar si asa, nu este timp enough pentru amandoi, pentru ca evident, amandoi sunt la varsta la cand au nevoie amandoi de full time attention.
Si automat ajung uneori seara franta, obosita, si cu spatele rupt in doua. Si ma intreb cand s-a dus ziua, si de fapt ce am facut eu toata ziua. Si cu dorinte de a mai socializa, de a mai iesi din casa, de a ma mai distra. Pentru ca mama, mama, dar mai sunt si altceva in afara de a fi mama. Mai am nevoie de o carte, de un film, de o piesa de teatru, de o iesire. De o discutie la o cafeluta, de o barfa mica. Si nu prin telefon, ca m-am saturat de acest mijloc de comunicare. De doua trei povesti cu fetele, dar nu pandind pe unde umbla Chiti sau impingand inainte si inapoi la carucior. Si pe unele mi le reprim, iar altele, daca ajung sa supravietuiasca pana dimineata mi le sterge David cu un zambet. Pana vine iar seara, si iar realizez ca nu am avut deloc timp pentru sufletul meu, ca iar a trecut o zi si mama din mine a iesit iar triumfatoare.
Dar le iau pe rand, si mi-o veni si mie vremea cand o sa imi beau cafeluta cum o faceam acum un an (fara tigara aferenta, of course), cand o sa stau iar prin trafic, cand poate o sa ies mai des la un film sau la o terasa. Si atunci gandul o sa imi fie acasa, si nu o sa imi doresc altceva decat sa stau cu copiii si o sa imi amintesc cat de bine era acasa.
Pentru ca da, tot timpul o particica din noi o sa vrea ceea ce nu putem avea. Si dam vina pe timp pentru asta. Si, da, as mai scrie multe, dar nu mai am timp sa scriu.
M-ai pus pe ganduri, eu una am timp de multe lucruri pentru ca il mai distribui pe Matei pe la bunicii 1 sau bunicii 2, dar imi fac planuri de bebe 2, si daca ajung sa nu mai am timp de nimic altceva eu nu rezist, fac cu capul. Adica rezist la orice, mai putin la limitarea totala a libertatii de miscare. Adevarul e ca e foarte greu sa pastrezi echilibrul intre a fi o mama buna si a nu renunta la viata ta personala. Pentru ca dedicarea 100% cresterii copilului (pe termen lung, nu numai in primii ani de viata) duce la niste asteptari exagerate de la copil, atunci cand creste mare („eu mi-am sacrificat tineretea sa te cresc, acu’ tre’ sa stai cu mine” e o fraza pe care o zic multe mame). Si eu sunt pro independenta :)
Oricum te invidiez ca ai menajera, eu inca nu imi permit dar e pe lista de aspiratii. Intre timp sufar pentru ca si eu am fost crescuta in ordine si curatenie, dar cum dragul meu sot, desi aproape perfect, este mama dezordonarii, am decis ca mai bine stau in balamuc decat sa fac eu pe menajera cuiva :)
Ce norocoase sinteti ca aveti menajera,bunici si cu cine si timp sa iesiti undeva.Eu nici macar in concediu nu am luxul asta
Bogdana, eu am scris asta? Bai, incredibil ,ma regasesc 100% in postarea ta…
Bogdana, sa zici „merci” ca ai menajera si bona, daca am inteles bine si bunici aproape (adica bucuresteni). Eu nu am pe nimeni, absolut nimeni care sa ma ajute, in afara de sot. El mai baga aspiratorul, mai spala trei vase lasate de mine in chiuveta…Mancare fac o data pe luna daca am timp (eu nu mananc gatit iar el se descurca in oras). Nu am avut cu cine sa-l las pe David nici la cele 7 (da, sapte) nunti de anul asta, luandu-l cu noi. Distractiv, nu? Cat despre timpul dedicat copilului, sigur ca as putea sa-l „abandonez” in patut sau pe covor cu jucariile dar imi place de mor sa ma joc si eu cu el! Sa particip la tot ce descopera, sa-l invat gesturi si sunete noi (acum a inceput sa imite absolut tot ce vede). Cand doarme mai mult de 2 ore (ceea ce se intampla rara) mi se face dor de el si as vrea sa se trezeasca, chiar daca in timpul asta nu stiu de ce sa ma apuc mai intai. Iesitul afara la plimbare de doua ori pe zi imi ia mai mult de jumatate din zi. Mancarica ii fac in fiecare zi, spalat, calcat (inca nu-mi vine sa renunt la asta – sa-i calc fiecare lucrusor). Eu abia am timp sa fac dus, iar cand apuc sa ma dau si cu crema e sarbatoare! Cat despre sot…mai am o ora si pentru el, dupa 12 noaptea daca isi mai poate tine el ochii deschisi, ca vine si el frant de la serviciu. Si, da, recunosc, netul imi ocupa foarte mult timp, fir-ar sa fie dar e singura mea delectare fara bebe…Mi se parea o fitza cand „divele” de prin reviste si la tv spuneau ca ar vrea ca ziua sa aiba 70 de ore, ca nu le ajunge timpul sa faca tot ce-si propun…uite ca ajung la vorba lor.
Teatru, cinemateca, muzee, cafenele? Sunt istorie! Fitness, masaj, raid prin magazine? Nu prea curand…Si inca nu merg la serviciu! Dumnezeule, cand o mai trebui s-o fac si pe asta, si trebuie! Vai de mine…..Am sa spun un cliseu acum – o femeie trebuie sa faca prea multe, sa fie intruchiparea sotiei perfecte, amantei pasionale, mamei iubitoare, femeie de cariera, gospodina, prietena cool. Dumnezeule!
Adela, ai o mare dreptate.. numa’ ca asta e valabil mai ales pe la noi. Barbatilor nu le cere nimeni nimic, la ei e suficient ca exista.
Stii ca intru pe blogul tau de cateva ori pe zi,de foarte multa vreme?Si ca te consider prietena mea…si ca acum cateva luni,cu putin timp inainte sa nasti,l-am vazut pe Ubi al tau in Unirea si am vrut sa ma reped la el ca la o veche cunostinta si sa-l intreb de tine…
cat priveste timpul,eu stau oribil la acest capitol,si ma simt plina de vinovatie fata de fetele mele ,3 ani jumate si 5 ani jumate,care stau toata ziua la gradinita si tinjesc dupa o clipa impreuna cu mine.
Lucrez in media (publicitate) si ajung acasa tarziu,am numai doua sau trei ore cu ele seara,cand sint atat de obosita,incat nu-mi trebuie nimic.Nu ma mai pot bucura de nimic de fapt.Vreau sa-mi dau demisia,dar in tara asta nu gasesti un job de 4-6 ore,cum ar fi normal.Nu vreau sa renunt la independenta mea financiara,dar imi dau seama ca imi distrug copiii incet si sigur.Nu am timp de balet,de cursuri de pictura,de inot,de teatru,de nimic.
Nu iti amintesc de filmele pe care vreau sa le vad,de concertele pe care vreau sa le vad,de cartile pe care le string in biblioteca,de linistea din sufletul meu…
Nu am nici bona,nici menajera,am avut si s-au dovedit total inutile,asa ca am renuntat.
oricum fetele sint toiata ziua plecate,ordine facem dupa 11 seara,in fiecare seara:)
De ce arata asa ziua unei femei care are doi copii pe care chiar vrea sa si-i creasca,nu sa-i dea la bunici si sa-i vada in weekend-uri,sau sa aibe bone in doua ture si eventual sa stea cateva ore simbata sau duminica?
Poate sint eu de vina,poate nu ma „organizez”cum trebuie,asa imi spune colega mea care pleaca seara la 9 de la birou si care evident nu are copii..
Voi ce spuneti?
Dana draga, de un an de zile am o mare dilema (de cand s-a nascut baietelul meu David si de cand ma gandesc tot mai serios la viitor) – ce sa aleg? Un job lejer ca cel pe care-l am(care presupune activitati placute, recreative chiar, care nu ma solicita foarte tare), cu program de la 10 la 16 (uneori si 15), care, evident imi permite sa-mi petrec timpul cu copilul dar cu bani ingrozitor de putini (sunt bugetar)sau un job de 10-12 ore pe zi (evident la care stai peste program ca doar n-oi rupe usa la 6 fix sa te ia la ochi patronul), bine platit, care-ti permite sa oferi copilului tot ce-ti doresti si-si doreste (gradi particulara, dansuri, inot, ateliere de creatie, jucarii din cele mai sofisticate, vacante, Disneyland etc.)? Spune-ti-mi voi, va rog, ce ati face? Ce ar trebui sa fac? Ma tot perpelesc gandindu-ma ce fac peste un an. Uite, daca as avea un job bine platit, as putea angaja si o bona si o menajera si m-ar scuti de toata treaba casnica si teoretic as avea timp de copil, sot, familie. Dar cum sa am timp daca as munci mult ca timp si volum de munca si as veni acasa franta, seara tarziu?
Draga Adela,nu o sa ai timp de nimic.Nu te amagi cu gandul ca banii iti rezolva aceste probleme.Pe mine m-au facut extrem de nefericita si m-au adus intr-un hal de nervi din care cred ca o sa ies cu multa vointa sau cu ajutor specializat.
Si am imprimat si copiilor aceasta nervozitate,hai,mai repede,mai repede…
Eu ma gindesc serios sa renunt si sa dedic copiilor si sotului (pentru ca si la capitolul asta timpul te face harcea parcea) tot timpul meu.
Este odioasa starea aia de oboseala,cand vrei sa te misti si nu poti,vrei sa zimbesti si nu poti si in urechi iti suna dead-line,buget,intalniri,discutii,prezentari,mailuri.
Poate intr-adevar este doar o chestiune de time management,poate sint doamne care au un asemenea job si au si copii si se descurca minunat.Eu nu (mai) pot.
Nu cred ca poti sa ai copii si job de multinationala varianta roamneasca si sa fie ok. Joburile private in Romania sunt foarte solicitante. Micul antreprenoriat poate fi o alternativa ok, stiu mamici care si-au facut cate un site, mica productie, servicii diverse si se descurca reonabil si cu copiii si cu banii. Nu ajungeti sa castigi mii de euro dar macar poti sa-ti organizezi timpul cum vrei si ai un venit rezonabil.
uite cum va adun eu la discutii… iar eu am lipsit pana acum ocupata fiind cu cei doi :)
vergi, adela, stiu, chiar zic multumesc si ma consider norocoasa ca am pe cineva pe langa mine. asta nu este insa o conditie suficienta sa am si timp. si in anumite momente, cand am avut „caderi”, mai ales imediat dupa ce am nascut, mi s-a spus exact asa „zi merci ca totusi are cine sa iti faca curat in casa, cine sa stea cu chitzi. altfel ce te faceai?”. si in momentele alea mi s-au parut cele mai nepotrivite cuvinte cu putinta. faptul ca am o menajera nu ma scuteste deloc de alte „n” lucruri de facut, poate notiunea mea de curatenie este un pic „obsesiva”, poate ca timpul meu este la fel de limitat chiar daca am „ajutoare”
dana, mi-a mers la inima ce ai scris! am cunoscut mame care au facut compromisuri mari pentru cariera. una care si-a trimis copilul la arad, si il vede la cateva saptamani. alta care dupa sase luni s-a intors la servici, pentru ca altfel risca sa isi piarda jobul. stiu ca suna a discriminare, dar de asta au parte femeile in Romania, care vor sa faca si cariera. nu le poti face pe amandoua. si mai am cazuri. nu stau nici o secunda sa le judec, pentru ca nu stiu ce as fi facut in locul lor. nu stiu cat sufera ca isi vad copiii la saptamana, si ca altcineva se bucura de o poezie, de o pirueta sau de o maduza pictata. eu am ales sa ma bucur de ele, insa nu cu pretul ingroparii mele din punct de vedere social. nu asta. niciodata.
dana, daca esti obisnuita cu adrenalina, o sa iti vina intr-un an sa te urci pe pereti. stiu cum e. totul e sa fii indeajuns de determinata sa faci asta, sa iti asumi decizia cu bune si cu rele, si cand te uiti in urma sa nu te uiti cu regret.
mie mi-e greu. munca pe care o faceam o faceam din placere, si abia astept sa o mai fac. plus de asta il vad pe Radu ca este ingropat pana peste poate in munca, as vrea sa fiu si eu langa el si nu pot inca. macar cinci ore pe zi si cred ca ar conta enorm si pentru mine ca moral si pentru el ca mana de lucru in plus
dana nu e o chestiune de time management. chiar nu le poti face. again e vorba de decizii, si decizii grele.
tot statul asta acasa m-a mai terminat dintr-un punct de vedere, pentru ca am pierdut contactul cu lumea exterioara. in afara de voi/de blog, restul contactelor sociale sunt zero. eu de asta ma plang cel mai mult. lipsa de timp care se traduce in lipsa de contacte cu exteriorul. si eu nu pot fara asta.
si fetelor, cred ca nu ne cere nimeni explicit sa fim asa. cred ca standardele astea ni le-am setat noi.
omul meu stiu sigur ca nu imi cere sa fiu top model, cu copilul alaptat si cariera pe aripile vantului. omul meu imi cere doar sa fiu umana, cu greseli, departe de a fi perfecta la corp.
hai ca v-am pus ceva de descretit fruntile… exact ce spuneam: e indeajuns un zambet, sa uit de tot!
Bogdana, nu degeaba suntem noi sorelle! :)
Asta cu al treilea copil a fost si la mine cea mai mare temere – cand o sa mai am timp de celelalte doua.
Si problema curateniei.
Pe mine nu mama m-a educat sa fiu spotless-house-freak. Naiba stie, asa m-am nascut eu … La mine in casa puteai manca de pe jos in urma cu 4 ani. Not anymore. Imi este ingrozitor de greu si poate ca numai tu poti intelege asta. Dar n-am incotro, daca vreau sanity. Spre deosebire de tine, nu-mi pot permite menajera/bona (aici ar costa usturator – poate 2-3.000$/luna fiecare). Si nici n-am pe nimeni altcineva care sa stea 10 minute (!!) cu vreunul din copii. Si-atunci n-am ce face, renunt la unele (curatenia luna), in favoarea altora.
Incredibil insa, asa cum ti-am mai spus, ma organizez mult mai bine acum, cu 3, decat cu 2. Pentru ca asa cum sunt, ca varste, personalitate, relatie intre ele, Maria si Anna se joaca foarte mult una cu alta. Nu ca le pun eu, ca le inchid la ele in camera si le apas butonul de play, ci ca asa vor ele. Sunt jocuri in care si sa vreau sa intru, ma simt in plus, intelegi? E absolut minunat si mi-a alungat orice gand negru pe care il aveam cand am ramas insarcinata cu Catrina legat de cantitatea de timp disponibila pt fiecare copil in parte. Cand Maria e la kindy si Catrina doarme, sunt doar eu cu Anna. Cand e tati acasa si le ia pe cele mici, sunt doar eu cu Maria. Cand cele mari se joaca, sunt doar eu cu Catrina.
Se poate. Doar ca, asa cum se intampla cu orice lucru bun, sunt si renuntari si compromisuri de facut.
Bineinteles ca e greu … dar altfel cum ne-am da seama cat de bine este, nu? :)
Te pup!
Bogdana, iti inteleg perfect nevoia de socializare. Uite, am propus o intalnire a bloggeritelor mele http://adelastan.blogspot.com/2009/09/bloggeritele-mele-sau-cu-ce-ma-delectez.html
in…martie 2010 dar fetele vor mai devreme. Ce zici?
Vazandu-l pe dodolotz in actiune, mi-a venit in cap un eventual titlu nou pentru blogul tau (mai cauti?) – „Aventuri in afara burticii” – cum suna?
Spuneam mai demult ca ma simt haituita. Asta e ce ma omoara cel mai tare. Lipsa de timp sa duc pana la capat ceva- tot le incep si intervine bebe care da totul peste cap…
Pentru mine asta inseamna lipsa asta de timp: lipsa de liniste, de spatiu sa iti tragi sufletul/ reincarci bateriile/ aduni gandurile. Si e ceea ce „ceilalti” inteleg cel mai greu :-).
Iar tu ai doi, Alina are trei :D si Bu ma intreaba din cand in cand: „tu esti sigura ca mai vrei unul???” :-)).
adela, chiar am vorbit cu fifi saptamana trecuta sa ne vedem… inainte sau dupa evenimentul anului la voi :) pana in martie sigur nu am rabdare!!!
zu, te intreb si eu: esti sigura ca mai vrei unul? :)
:-)) Da, inca mai spun raspicat ca mai vreau unul (dar vorbim peste un an :D)… Adevarul este ca am stiut foarte clar ca vreau copii si ca vreau doi (in fine, in liceu vroiam patru si o droaie de animale, dar m-am calmat :D), acum sa vedem, pentru ca 1.asa gandesc eu cu mintea mea de acum si 2.exista in continuare riscul de tensiune/ preeclampsie etc… si nu este un risc usor de asumat cand e vorba de viata unui copil.