Acum 20 de ani, intr-o dimineata friguroasa de 18 decembrie tatal meu ma ducea la aeroport. Urma sa plec la Cluj la bunica mea, la fel cum faceam in fiecare an, vara si iarna. Avionul cu care am plecat eu a fost ultimul care a decolat de pe Baneasa in ziua aia. Aeroportul s-a inchis. Revolutia incepuse sa isi faca simtita prezenta. Ai mei au crezut ca sunt mai in siguranta acolo, insa s-au inselat ca s-a tras intr-o veselie in Gheorgheni, unde statea bunica mea. Nu la fel ca in Drumul Taberei, dar cam pe acolo.
Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri, ziua de 25 decembrie, si nu pentru ce s-a intamplat cu cuplul dictatorial, ci pentru ca atunci am vazut prima data „Pe aripile vantului”.Iar mintea mea de copil a asociat filmul cu libertatea. Si m-am indragostit pe vecie de eroina, de film, de tot ce reprezinta el.
Imi amintesc cum saream prin camera inalta si racoroasa, cum scartaiau podelele sub picioarele mele si cum strigam „Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e”.
Imi amintesc de Loredana si de Ion Caramitru cu al lor „Buna seara iubito”.
Imi amintesc cum bunica reusise sa vanda dupa mai bine de jumatate de an casa in care traia de peste 30 de ani. Bunicul murise cu un an in urma, iar ea nu mai reusea sa faca fata la ditamai gradina si casa. Si luase decizia dureroasa de a vinde. Si a vandut-o in ajunul Craciunului, pentru suma de 300.000 de lei. Pe care cumparatorii i-au dat-o in bancnote de 100 de lei. Imi amintesc si acum teancul de bani, cum l-a pus bunica intr-un cos, si l-a acoperit cu o patura mitoasa. Iar cosul l-a uitat peste noapte….afara. Iar dimineata a fost la un pas de a face infarct, cand si-a dat seama cat de neatenta fusese.
Imi amintesc multe alte momente din acel decembrie. Aproape fiecare clipa este dureros de prezenta in mintea mea. Pentru mine a fost ultima vacanta petrecuta acolo. Doar eu cu bunica. Dupa ce a vandut, bunica s-a stins incetul cu incetul, tanjind mereu dupa locurile pe care le-a lasat in urma, unde isi traise mare parte din viata, unde isi crescuse cei trei copii, unde isi crescuse si doi nepoti. S-a simtit dezradacinata, mutata de la Cluj la Bucuresti, si apoi inapoi. Iar pe 11 septembrie 1991 s-a stins si ultima suflare din ea.
Pentru mine Revolutia a insemnat un punct de cotitura in viata mea. Unul un pic diferit de cel al majoritatii. Si 20 de ani mai tarziu, imi savurez libertatea castigata atunci, dar ma incearca un gust amar, cand vad ceea ce pot numi pe drept „marea sfidare nationala” care se petrece sub ochii nostri.
am si eu de gand sapovesetsc cum mi-am petrecut revolutia, da sa scap de analizele de maine, mi-e cam frica, sincer…
Dar nu ma pot abtine sa nu zic WOW la faza cu „pe aripile vantului”, m-a marcat ceva de groaza filmul ala, am citit dupa aia cartea de 100 de ori cred…si n-avea, decat 10 ani, dar pt mine a fost un miracol sa pot vedea un asemenea film la tv!
Dragelor, leoaicelor … se vede c-avem multe in comun … Scarlet Si Rhett … oh, Doamne, ce mult i-am iubit!! :)
In spiritul cartii imi traiesc viata „tomorrow is another day”, remember that?
Optimismul e un bun principiu calauzitor, te ajuta sa razbesti chiar si cand crezi ca nu se mai poate. :)
O sa scriu si eu despre decembrie ’89, one day.
Frumos post, sorella. :)
mie mi se pare atit de ciudat ca au trecut 20 de ani….
cat despre pe aripile vantului, ne-leoaica fiind, stiu scene intregi pe de rost. iar rochia verde din perdea mi-o doresc si acum
20 de ani si mare lucru nu am invatat… unii dintre noi cel putin…
cat despre scarlett ma bucur ca nu sunt singura care ar vedea filmul again and again.
si care a invatat ceva din film :) pentru ca in momentul in care l-a gasit pe rhett al ei, nu i-a mai dat drumul :)
Bogdana, ma pui sa faci ceva ce n-am facut niciodata, desi mi-am tot promis, si anume sa pun negru pe alb Revolutia mea: tot pe 18 decembrie un probabil ultim avion care a parasit aeroportul din Cluj nu l-a mai primit si pe Dragos, fiul unor buni prieteni de familie de la Bucuresti care venise sa faca meditatii la mate cu tata. Am iubit Revolutia cum nimeni vreodata nu-si poate imagina pentru ca in saptamana dinaintea ei m-am indragostit pentru prima data… de Dragos. Si revolutia l-a tinut langa mine inca O LUNA. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am putut primi atunci.
Fumoase amintiri….dar ma intreb…cine isi permitea sa-si trimita copilul la bunici cu avionul?
@Raluca, asta da amintire! si ma bucur ca ai povestit!
@anonim, parintii mei.
:) Te-au trimis cu avionul la bunici ca dansii sa mearga in Piata Revolutiei ?
Anonim = Mihaela ( n-am putut alege alta varianta decat anonim)
Mihaela, ma trimiteau cu avionul de doua ori pe an pentru ca era infinit mai complicat sa mearga unul in ei cu mine (tata) si sa piarda doua zile pe drum.
si da, atunci m-au trimis in speranta ca voi fi mai in siguranta in Cluj. mama inschimb nu-l iarta nici acum ca a fost inconstient si a lasat-o singura cu zilele acasa :)
anonim, si noi tot cu avionul mergeam. la arad.
eu nu mai tin minte mare lucru din zilele Revolutiei. cred ca m-am speriat de trasoarele care vajaiau pe la geamuri si am blocat amintirile. mai stiu asa:
– ca jucam aproape neintrerupt monopoly cu vecinii, in conditiile in care nu aveam voie sa iesim din casa
– ca tata a dus un cozonac unor soldati si l-au pus sa manance din el, sa nu fie otravit
atat!
Ce interesant, si noi avem o poveste in familie legata de revolutie si de avioane. Mama mea trebuia in decembrie 1989 sa se intoarca in tara si a ramas blocata in Cehoslovacia pana in ianuarie deoarece nu mai zbura niciun avion catre Romania. Ne povestea ca la televiziunile straine aratau imagini socante din tara, povesteau despre sute de mii de morti etc, lucruri care ulterior nu s-au adeverit. Imi amintesc un moment ce m-a impresionat faorte mult atunci : mama era atat de speriata de ce se intampla, incat a mers la amabasada si a cerut sa vorbeasca cu tata in tara. A insistat foarte mult. Si nu s-a aprobat decat dupa cateva zile, cand o ruda de-a noastra l-a sunat pe tata povestindu-i de insistentele mamei. Acea ruda lucra la insitutia care se numeste acum STS – telecomunicatii speciale. Si asa au reusit sa vorbeasca ei 2 timp de 3 minute candva intre 25- 31 ianuarie 1989, iar mama sa se linisteasca afland ca toata lumea e bine acasa.
Ulterior s-a intors in tara cu primul avion care a zburat spre Romania din Praga. Ne povestea ca s-a imprietenit cu o parte din calatorii acelui zbor, ca era o atmosfera exuberanta, ca toti isi zambeau si erau plini de sperante…
Interesantă şi frumoasă poveste!
Mi-ai dat o idee bună: am să povestesc şi eu într-o bună zi „revoluţia mea”.
Eu mi-am povestit pe blog de anul trecut…sau acum doi ani?…”revolutia din fotoliu”. A fost un fel de western pentru mine, cu diferența că, în ciuda voinței mele nebune, s-au opus ai mei la a mă duce pe…platourile de filmare:). Și bine au făcut.
Deși nu sunt leu, ci rac, pe Scarlett O’Hara și eu am iubit-o. Am iubit filmul acela și îl consider unul dintre cele mai bune filme care s-au făcut vreodată după un roman. Și acum mă uit la el cu aceeași plăcere. Dar asta e tipic la raci. De pildă zilele astea citesc…să nu râdeți…Singur pe lume, a lui Hector Malot și în mine tresare, alături de Remy, aceeași inimă de copil, de acum niște ani buni, pe când citeam pentru prima oară cartea.:)
Vă recomand să recitiți cărțile copilăriei. Sunt dătătoare de fericire curată, izbăvitoare…
si io, si io…l-am iubit pe Rhett si mi-a fost ciuda pe Scarlett ca l-a pierdut prosteste, iar rochia verde a ramas si la mine un vis…
alina, asa spun si eu cand nu mai pot…tomorrow is another day! Si o iau de la capat…
Bogdana, si eu am avut bunici care au locuit in Gheorgheni, dar in capat la blocuri. Am inteles ca bunica ta statea la casa, probabil in partea dreapta, pe deal…ce locuri dragi si pentru mine, eu am iubit Clujul de copil. La mine Revolutia nu a fost asa palpitanta, sora mea era in vacanta la Cluj si cand ai mei au auzit ca e jale in Bucuresti, s-a dus mama cu o masina sa o aduca acasa. Au avut peripetii ca ccc Clujul devenise oras inchis, dar au gasit ei un drum mai mic uitat de autoritati si au ajuns cu bine inapoi. Locuiam atunci in Zalau, eu eram studenta la Cluj dar ne-au tirmis acasa in 18 decembrie. Nasul meu insa, clujean, era cat pe ce sa fie impuscat, ii zburau gloantele pe la urechi…La noi a fost liniste, noi am vazut la tv ce era in alte orase…
si noi mergeam cu avionul la bacau, la bunici.
Avioanele nu erau nici pe departe scumpe. Cu slariul de inginer al parintilor era ok sa mergi cu avionul. Si-asa altceva nu aveai ce sa faci cu banii, pt ca ai mei nu erau deloc concetati la „retelele subternae” de procurat video , tv color si dacia.
Noi n-am avut niciodata masina, de exemplu. Nici video. Colorul l-am asteptat vreo 6 ani?:)
De la Revolutie imi aduc aminte de tancurile care treceau pe strada si de bomboanele care le-a adus mama acasa dupa ce s-a terminat totul!
Si evident ca-mi aduc aminte de saracia ce a urmat dupa Revolutie-ai mei fiind profesori!
„marea sfidare nationala” e bine spus, ceea ce se intampla acum nu era categoric ceea ce speram cu 20 de ani in urma
@Bogdana- maine as vrea sa pun pe ZC un materiale de genul „Dupa 20 de ani- o noua generatie de mame”. Pot sa preiau si articolul tau?
Si comentariile sunt niste marturii exceptionale si ar fi minunat daca autorii lor mi-ar da acceptul pt. publicarea pe ZC.
Multumesc mult!
oana
PS: eu imi amintesc ca aui dat „Sfantul” pana dimineata löa 6 si stresul mare era sa nu se arda televizorul. neam de neamul lui nu statuse deschis atata amar de ore:-)
M-a emotionat postul tau si comentariile…si bineinteles ca mi-a venit cheful sa scriu „cum mi-am petrecut eu „. Este intr-adevar incredibil ca au trecut deja 20 de ani – si asta o realizez in momentul in care intalnesc persoane nascute in ’90 si care sunt aproape mature…. pentru mine parca ieri stateam la coada la … lanterne .Ahahahahaha, p’asta n-o s-o uit niciodata. Cum vedeam o coada, ne asezam instinctiv, nici macar nu mai intrebam ce se vinde! S-a stricat de ras mama cand am aparut cu ditamai lanterna acasa.
Iar „Pe aripile vantului” este un masterpiece, indiferent de zodie. Toti ne tragem seva si puterea de a trece peste greutati de undeva, fiecare avem „Tara” noastra…
oana, chiar te rog! cred ca o sa se adune si acolo muuuulte ca noi, cu povesti cel putin la fel de fascinante!
pentru mine a fost fantastic, stand sa citesc toate povestile voastre, si inca o data (pentru a nu stiu cata oara?) imi dau seama din ce lume minunata am ajuns sa fac parte! va multumesc pentru ca v-ati deschis sufletul si va multumesc ca vi l-ati deschis aici!
chapeau!
… si am scris si eu povestea respectiva, pe Blogonovela1.Blogspot.com.
Bogdana, asa e, si eu ma bucur sa va cunosc, pe unele din voi doar virtual, si sa va citesc! :) O fi magia Craciunului?! :))
si io am scris povestea ieri si vezi ca avem controvesra cu data de la „Pe aripile vantului”
:D
Dupa 20 de ani: Copiii Revolutiei sunt parinti
http://www.ziarulcopiilor.com/?p=4224
MULTUMESC!
Si eu eram din Drumul Taberei, dar revolutia m-a prins intr-o tabara de schi in Poiana, deci nu stiu cat si cum s-a tras.