Imi vin greu cuvintele. Durerea e atat de mare incat o resimt la nivel fizic. E atat de puternica si de personala incat e insuportabila. Incerc de aseara sa imi revin, sa imi pun psihicul la treaba, sa trec peste, dar imi este aproape imposibil. Sunt aproape clipa de clipa cu lacrimi in ochi si mi se rupe sufletul in doua. In trei, in infinite parti.

Am fost acolo. Stiu sala aia ca pe buzunarele mele. Acolo au stat timp de cinci zile ambii mei copii. Stiu, nu e mult, dar sunt niste experiente indeajuns cat pentru o viata. Acolo l-am vazut prima data pe David. Acolo, disperata am ajuns cautandu-o pe Chiti, in a doua zi a ei de viata, stiind-o in sala de „normoponderali”. Amandoi s-au nascut cu cezariene de urgenta, la fix 37 de saptamani. Nu au fost prematuri, ci „dismaturi”. Asa mi s-a spus la fiecare dintre ei. Startul fiecaruia a fost mai dificil, desi cu note mari Apgar, 9 respectiv 10, au intampinat probleme, si au avut nevoie de clopot si de perfuzii. Nu erau niste slabanogi, au avut pe rand 2750 si 2950 la nastere. Dar totusi, 37 de saptamani nu inseamna 40 de saptamani si asta s-a vazut in primele zile de viata.

Ceea ce am vazut acolo, in cele zece zile adunate, dupa cum spuneam, mi-a ajuns pentru o viata. Copii nascuti la douazeci si ceva de saptamani, de 800 de grame sau de un kil si un pic, conectati la toate aparatele posibile, intubati, perfuzati. Voi aveti idee cat de mic poate fi un tub de intubare? Sau un ac de perfuzie? Aveau aparate care monitorizau cantitatile perfuzate la unii dintre ei. 5 mililitri la 24 de ore. Va dati seama de cantitati? Stiti cat de infim este un bebelus de 800 de grame? Aia este o sala dureroasa. Sa fii mama unui asemenea copil, si esti supraom. Este o sala a vietii, in care vezi niste mogaldete cum se lupta in fiecare secunda. Este o sala a mortii, pentru ca multi dintre ei chiar nu reusesc sa faca fata mediului. Cand am fost cu David, la interval de o zi au murit doi gemeni. Incredibil de micuti amandoi. David era un goliath pe langa ei. La propriu, pentru ca nu imi arde de glume acum. David era mare. Acolo se desfasoara, 24/24, niste drame incredibil de cuprins cu mintea umana. Acolo vezi viata, in cel mai pur sens al ei, cum se lupta in fiecare secunda. Acolo vezi cum unii oameni chiar se transforma in Dumnezei (si aici chiar nu spun nici o blasfemie), cand reusesc sa resusciteze un suflet de nici un kilogram. Sau se transforma in calai. Cum s-a intamplat ieri. Limita este atat de fina….

Este, sau mai bine zis era, o sala cum greu gasesti prin spitalele din Romania. La robinet curgea apa sperilizata. Curatenia era incredibila. Aparatura era incredibila. Era un cuib, un leagan in care aveai speranta. Cel putin asta era senzatia mea, de fiecare data cand intram acolo, cu toata ca trupurile micute si uneori agitate, deformate de atatea cabluri, fire si tuburi imi dadeau fiori de fiecare data cand le priveam. Sala aia era o lectie despre cum ar trebui sa arate o sala normala de terapie intensive in tara asta. Ce era dincolo de usa, era o alta discutie. Pe vremea cand am nascut-o pe Chiti, pe culoare se fuma fara nici o problema, chiar erau foarte nervosi ca nu mai pot face asta, deoarece urmau sa vina in vizita baroneasa si cu premierul de la vremea respectiva, Tariceanu. Atunci a fost o nebunie in spital, s-a renovat, s-au mutat mese, scaune, s-a sterilizat si in sfarsit nu s-a mai fumat. La David deja, trei ani mai tarziu, regulile erau mult mai stricte, usa nu se mai inchidea cu cheia ci cu cardul si nu oricine nu mai avea acces.

De fiecare data treceam printr-o serie de miniproceduri, pana sa ajung sa il iau pe David in brate, atunci cand am inceput sa il alaptez. De fapt si inainte, pentru ca deja ma conectasem la pompa spitalului, si din 3 in 3 ore, ma duceam la muls. Au fost poate printre cele mai grele zile. In fine, nu asta conteaza. Aveam halat, trebuia sa trec pe la spalat, dezinfectat si abia apoi la copil. Regulile erau foarte stricte.

Asistentele. Nu am ce sa le reprosez, decat poate o detasare, dar care cred ca e inevitabila, pentru ca altfel nu ai cum sa supravietuiesti intr-un asemenea mediu. Te duci cu capul la propriu, daca pui la inima fiecare caz. Ana Culcer mi-a spus odata cand plangeam moartea baietelului unor prieteni, ca si ea plange impreuna cu parintii, cu toata inima, fiecare suflet care se duce, dar ca trebuie in secunda urmatoare sa se ridice, ca mai sunt alti „n” care se bazeaza pe ea. O felicit ca poate, mie imi este incredibil de greu. Dar poate un asemenea mediu, la asta te duce pana la urma. Nu stiu, nu ma bag.

Ce vreau eu sa spun este ca nu inteleg. Pur si simplu nu inteleg. Si imi este extrem de usor sa dau vina pe sistem, pe Basescu, ca face de doi bani cadrele medicale si ii invita sa plece din tara, pe lipsa de bani samd. Ecel mai puternic semnal de alarma, ca asta s-a intamplat la cea mai sigura sectie din cel mai bun spital din tara asta. Asa era considerat. Daca copilul tau ajungea la Giulesti, inseamna ca era pe maini bune, ca avea un sansa. Sala aia era mandria spitalului. Toata lumea spunea asta. Si tocmai acolo s-a intamplat tragedia. Si este cumplit ca trebuie sa se intample asa ceva ca sa ne trezim la realitate. Sunt atat de legata de sala aia, de copii care au trecut pe acolo, incat durerea lor este si durerea mea.

Suntem alaturi de parinti, nu stiu prin ce trec si nici nu vreau sa stiu, dar imi pot imagina. Si este mai mult decat pot suporta, acum cel putin.

Sunt insarcinata iar. Stateam in cumpana, daca sa mergem spre privat, Medlife in speta, sau sa ramanem la batranul dar sigurul (cel putin asa credeam) Giulesti. In ultimele zile ma hotarasem in sinea mea sa merg tot pe mana Giulestiului. Ma gandeam ca a fost bine de fiecare data pentru copii, ca au avut parte de ce era mai bun in materie de ingrijire neonato. Restul chiar nu conta. Mizeria de pe holuri, lipsurile materiale, buzunarele burdusite. Chiar nu contau. Ca om, ca mama, ajungi sa rabzi aproape orice, atata timp cat ai convingerea ca pentru copil asa e cel mai bine. Cat de amarnic mi-a dovedit seara de ieri ca m-am inselat.

Nu stiu ce voi face in continuare. Nu stiu daca Giulestiul se va mai redeschide vreodata. Stiu doar ca oamenii care lucreaza acolo, medicii cel putin sunt niste oameni extraordinari. Sper doar ca aceasta tragedie nu va fi in van, si ca ceva se va schimba dupa acest moment de rascruce.

Nu mai stiu ce vroiam sa scriu, nu stiu daca am scris ceva normal. Sunt atat de tulburata, intristata si indurerata, cum nu imi amintesc sa fi fost vreodata in viata mea. Fara nici o exagerare. Si stiu doar ca nu mai vreau sa simt durerea asta. Si nu vreau sa o mai simta nimeni. Pentru ca este mai mult decat poate fi indurate, omeneste.