Cand Diana a inceput sa faca paturici eu am fost printre primele care au sarit cu gura pe ea „Vreau si eu! Vreau si eu!”. Diana m-a luat atunci un pic peste picior (stiti stilul, nu? serioso-glumet) si m-a intrebat senin pentru ce imi trebuie.Dupa care liniste vreo cateva luni. Eu am stat in expectativa, parte pentru ca vroiam sa ajung undeva mai aproape de termen sa ii comand si parte pentru ca, zau, de nu apareau mereu modele noi, care ma bagau din ce in ce mai mult in ceata.

Si ea in tot timpul asta a stat si a „clocit” o paturica pentru mine. Exact asa cum am vrut-o. De fapt nu pentru mine, ci pentru Raducu. Si dupa Craciun, m-a sunat, ne-am nimerit (culmea!) amandoua in acelasi timp in Afi, si ne-am vazut dupa o groaza de timp pentru trei minute, fugitiv, ea ca sa imi dea paturica iar eu ca sa ii spun de vreo zece ori multumesc.

Asta e paturica, eu inca nu i-am spus Multumesc si aici pe blog, desi in fiecare dimineata imi zic ca azi fac asta, dar ii spun acum si ii mai spun ca e cea mai cea si ca noi toate suntem norocoase ca am gasit-o si ca am cunoscut-o, ca nu stiu ce ne-am fi facut fara ea!

Dosul ei este poate din cel mai fin material reiat pe care l-am atins in viata mea. Vorba Dianei, LESIN!

Paturicile le gasiti aici, si pe bune de nu o sa va fie tare greu sa alegeti una, ca o sa le vreti pe toate. Ea a si numit una din ele TDF (to die for), dar, pe cuvant, ca toate sunt TDF-uri.

ah, si stiati? O gasiti pe Diana si pe Breslo acum.