Am uitat saptamana trecuta sa zic cum mai stau cu HSM-ul, asa ca fac acum un scurt rezumat. Nu stau nici cum. Adica nu tin cont deloc de ce mananc, cum, cat si cand, ceea ce face cantarul sa stagneze (din fericire nu o ia nici in jos dar nici in sus).

In Belgia am mancat cat un cal, direct proprotional cu cat am alergat. Ca am alergat, de dimineata pana seara si numai cu copilul in Manduca. Si ii multumesc inmiit omului ala care a avut geniul necesar sa creeze Manduca, si la fel de inmiit Cristinei care a avut o la fel de geniala inspiratie sa importe Manduca. Pentru ca e mana cereasca, iar in afara de niste muschi un pic inflamati la ceafa (repet, dupa ce am mers zi lumina aproape cu copilul in brate) nu am avut nimic (nimic de mentionat, ca altfel ma prelingeam seara).

 Belgia a fost exact asa cum imi place mie mai nou sa zic cu trei copii: sport extrem. Nu zic ca e imposibil, dar e al naibii de greu. Trei copii, primul vrea hais, al doilea cea, al treilea nu stie inca ce vrea. Doi adulti incarcati ca niste catari, in permanenta transpirati, cu ochii in patru dupa hais si dupa cea. Cam astia am fost in aeroport. Al treilea copil si-a dat si el arama pe fata saracul, dupa atata agitatie, si in prima seara a clacat in momentul in care s-a vazut in bratele matusii. A inceput un concert care pentru mine a fost bomboana pe coliva primei seri in cinci in alta tara. Ca sa fiu mai clara, vreau sa subliniez ca a fost a doua oara in mi-am auzit copilul plangand. A plans juma de ora, neconsolat, doar tatal lui reusind sa il calmeze intr-un final, pentru ca eu eram leguma.

A doua zi, ziua de shopping a fost mult mai ok. Pe Radu l-am alaptat in cabina de proba de la H&M si in restaurant si l-am schimbat pe tejgheaua de la Du pareil au meme. In rest, l-am carat in brate. Caruciorul a fost fie pentru a cara bagajele fie pentru a-l transporta pe David care si-a redescoperit vechiul mijloc de locomotie si s-a transformat intr-un lenes.

A treia zi, nunta. Am prins o vreme superba, cu o nunta superba, cu o slujba perfecta, civilizata (in rit protestant), miri frumosi si un castel minunat. Pacat ca nu m-am putut bucura prea mult, fiind ocupata cu orice altceva numai cu nunta nu. O vreme mi-am petrecut-o cu copilul in camera dandu-i sa manance, cu eternele schimbari de pampers, o vreme mi-am petrecut-o cu bebe dormind la mine in brate, si uite asa s-a facut seara iar la noua, ne-am retras inapoi spre hotel. Imi pare rau ca nu am apucat sa fac o poza, imi pare rau ca nu am apucat sa gust din frumusetea castelului (ce peluza, ce lac, ce rate pe lac…..). Ma bucur insa ca copiii s-au jucat si s-au distrat si-au alergat pana nu au mai putut.

A patra zi am lasat-o mai moale, ne-am plimbat putintel, si mai mult ne-am odihnit.

Per total, copiii au facut niste chestii de care nu ii credeam in stare. Parca nu li se mai terminau bateriile. Nu i-am vazut vreodata atat de agitati si surescitati ca in vacanta asta. Camera de hotel parca era loc de batalie, cu tavaleli pe jos, sarituri in pat, din pat in fotoliu, pe fotoliu, bagat pe sub masa, alergat. Au intrecut orice imaginatie.

Cam asta a fost prima noastra excursie in cinci. Sunt multe de povestit, dar nu am nici timp, nici rabdare. Ideea e ca au fost multe momente in care a fost  super fun, am ras cu lacrimi, dar si momemte multe in care a fost greu, in care attachment parenting-ul nu a functionat (nu au functionat nici amenintarile…..), multe momente in care ne venea sa ne luam campii la propriu. Am zis mai sus, nu e imposibil, dar e greu. Iti trebuie multi nervi, foarte multisi si mai multa rabdare. Infinita, daca se poate asa ceva. Si sa iti lasi deoparte toate dorintele sau sperantele de a face ceva pentru tine. Mi-am promis totusi sa nu mai repet experienta doar in doi. Nu prea curand. trebuie sa ne lingem ranile o vreme.