Am 34 de ani si sunt complet afona in ceea ce inseamna „a ma machia”. Nu ca as fi vrut vreodata sa arat precum arata don’soarele de la magazinele de beauty din tara noastra, care zici ca isi zugravesc fata nu casa. Nici nu mi-am dorit sa fac parte din categoria celor care nu ies fara un makeover total nici macar pana la paine (dupa cum umbla vorba). Dar mi-am dorit ca din cand in cand sa am ochii mai mari, tenul mai uniform, obrajii mai imbujorati si genele mai lungi (si da, suspin la vederea manechinelor pe FTV sau a operelor lui Abagiu din Elle, chiar daca stiu ca in primul caz e vorba de ore multe de munca iar in al doilea e mult, mult  photoshop involved)

Am tone de farduri, investesc in ele de cand ma stiu (a se citi din liceu), care de care cu nume mai sonore (aka Dior si similare). Toate nuantele, posibile. Am fonduri de ten, pudra, rimel(-uri), anticearcane, iluminator, creioane dermatografe (de ochi, de sprancene), blush-uri, farduri compacte sau sub diverse forme si stari de agregare. Tot ce vrei. Si toate stau si zac si se invechesc in sertar. Si nu pentru ca m-a prins mamicia si uite ca stau acum in casa si nu ma mai machiez. Neah. Nu ma machiez ever. As in „niciodata”.  Tot de cand ma stiu eu.

Le cumpar, nu ma pot abtine, le testez cand ajung acasa, cu toata speranta ca acum uite am noroc si poate imi sta bine cu culoarea asta. Si evident ca nu se intampla asa. Ceea ce imi imaginez eu ca iese, cu ceea ce vad ca ma priveste din oglinda la finalul operatiunii sunt doua lucruri complet diferite. Antagonice. Asa ca ma apuca disperarea, nervii sau depresia, iar bietul fard, nou nout pe care am dat o galagie de bani ajunge, invariabil, ati ghicit deja, in sertar, langa fratii lui de suferinta.

Cu rujurile poveste similara, desi acolo am ajuns sa renunt pentru ca tot timpul am copil in brate, pe care tot timpul il pup si nu suport sa vad urme de ruj. Pe nicaieri.

Mai mult, neobisnuita sa ma machiez, cand ajung si fac chestia asta mi se pare ca am o masca pe fata, ca toata lumea ma priveste si ca evident ceva odios s-a instalat pe fata mea. Asa ca teama de penibil se transforma si ea intr-un inamic (poate mai mare decat lipsa de timp sau de talent) al colectiei mele de cosmetice.

Cand mai plec pe undeva in vacanta, ma mai apuca cautatul prin sertar, doar doar, daca le car dupa mine, poate apuc si ma si fardez nitel, doar e vacanta, nu? Si uite asa umplu o borsetuta (dupa o analiza indeluuuuunga) si o inghesui repede in bagaj. Care, dupa cum lesne va puteti imagina asa ramane pana la intoarcere. In ultimul timp, de cand e formula in cinci iar eu am dus optimizarea bagajelor pe noi si noi culmi (by the way, in caz ca aveti nevoie vreodata, pot oferi consultanta de specialitate pe tema asta) am renuntat la borsetuta cu luciditate si fara urma de regret, asa ca saracele farduri nici macar nu mai calatoresc.

Si toate astea de ce? Pentru ca nimeni pana acum, in cei 34 de ani ai mei nu mi-a spus un mic truc. Pe care l-am aflat aseara, cand am participat la primul meu curs de machiaj. Faptul ca am nevoie de machiaj corector. Evident ca tot aseara am aflat si ce inseamna machiajul corector pentru ochii mei. Si a fost atat de simplu! Si rezultatul atat de spectaculos, ca nici acum nu imi vine sa cred. Si am invatat cum sa fac un machiaj complet, de baza si asta fara sa il simt pe fata.

In afara de asta am mai aflat o groaza de alte trucuri, iar on top of that, I had a great time. Si da, voi incepe sa ma machiez de acum inainte. Asa cum am invatat aseara, putin, putin, minimalist, exact cum imi place mie, dar cu maxim de efect.

Va sfatuiesc si pe voi, in cazul in care ati avut vreodata dubii de ce nu va iese ceea ce va puneti in cap sa faceti cu fata voastra, sa apelati la un profesionist pentru niste sfaturi. Face minuni. Si niciodata nu e prea tarziu, spusei eu, la cei 34 de ani ai mei….