Si a trecut si Talciocul. A fost lume multa, cred ca putea fi si mai multa. A fost bine, foarte bine dar si foarte obositor. Pentru mine cel putin, care nu am mai iesit in asa aglomerari urbane de multa vreme, a fost epuizant. M-am si suspectat la un moment dat, acum cateva luni de agorafobie, la modul cel mai serios, insa, Slava Domnului nu e cazul, e doar multa lipsa de antrenament. Am rezistat. Cu brio, chiar, de si ceea ce a urmat acasa m-a transformat intr-un zombie veritabil a doua zi.

Asta pentru ca acasa aveam deja baietii bolnavi, unul cu diaree si 39+ febra iar celalalt (mezinul) mucios. Intre timp a devenit si mezinul mucios si cacacios, si mi-a supt ultimele rezerve de energie, trezindu-se de peste 15 ori in noaptea de sambata spre duminica. De fapt e impropriu spus „s-a trezit”, pentru ca nu facea altceva decat sa chitaie mai cu putere, ca eu eram in picioare, gata sa il iau sa il mufez. Asa ca el a dormit, nu va ingrijorati. Eu insa nu, pentru ca am fost ocupata sa stau in fund sa alaptez si sa pun/ridic copilul din pat. Spre dimineata, terminata de atatea ridicari am cedat si am lasat copilul in pat langa mine, insa nu cred ca mai repet experienta, pentru ca „clopotelul” meu intern a cedat si el si a adormit in front, iar copilul s-a trezit singur, si daca nu ar fi tabarat pe mine, eu as fi dormit linistita in continuare, desi aveam doua flancuri descoperite la pat.

Si erau descoperite pentru ca in camera de langa se dadea o alta lupta. David avea si el chef sa nu doarma, asa ca Radu isi monta de zor betisoare la ochi, ca sa isi tina pleoapele ridicate. Singura care a dormit lemn, fara sa zica nici „pas” a fost Chiti, care de la inaltimea celor aproape sase ani ai ei ne arata cat de cuminte poate fi ea (cand vrea, evident!).

Acum, ca sa evit comentariile, explic pe scurt: am incercat din rasputeri sa facem cosleeping, insa pe acest copil, al treilea nu il intereseaza aspectul asta. Ba chiar e vizibil deranjat de prezenta noastra in pat. Ba chiar de prezenta noastra in camera cu el. Ghinionul lui, ca alta camera nu avem momentan.
Alt aspect: nu pot alapta culcata. Daca am tot auzit cazuri fericite, in care mama nici macar nu se mai trezeste, si alapteaza dormind si totul e lapte si miere, eh, in patul/cazul nostru nu e asa. Alt aspect: nu pot lasa copilul pe alte maini, pentru ca urla. Daca urla, trezeste si vecinii de camera, si atunci, evident, tot in mainile mele ajunge. De aceea, trebuie sa gasim o alta varianta, nu stiu care o fi aia, ca evident ca nu am gasit-o, dar inca sper.

Astea fiind zise, dupa o zi megabobositoare, a urmat o noapte naucitoare, o dimineata matinala (la sapte copilul a zis ca dormito-supt indeajuns pentru o noapte si a decis ca e timpul sa se joace) in care eu mi-am pus in cap sa fac treaba, pe ideea cui pe cui se scoate. Am pregatit friganele la cererea expresa a lui Chiti, iar eu sperand ca virusul misterios care si-a facut cuib in intestinele celor doi baieti  m-a atins doar razant, am dat si eu gata doua felii. Care m-au dat ele pe mine gata, ca in contrapartida m-am pricopsit cu o burta in fierbere totala si un kilogram in minus pana azi. Aseara la sase, am cedat, in patul lui Chiti, m-am intins ca sa ma odihnesc un pic si am adormit ca o valiza. Copiii si Radu mi-au stins lumina si m-au lasat sa trag un pui de somn.

Deci, astea fiind zise, sunt bine. Revenind la subiectul principal al acestui weekend, Talciocul Urban, dupa spusele parintilor sai, Delia si Dedi, a fost un hit total, pentru ca in nici o editie de pana acum nu a adunat nimeni atatia bani. Pentru Bibi s-au adunat aproape 3900 de lei. Sunt la mine (inca), cum termin aici dau fuga sa ii depun si va fac poza sa vedeti cum au plecat spre Mangalia, cu viteza transferului bancar.

Ii multumesc din inima Nicoletei, fara de care multe lucruri nu s-ar fi intamplat. Datorita ei am avut pe ce sa expunem, datorita ei am avut si ce sa vindem. Multi bani s-au strans datorita generozitatii ei, pentru ca cel mai bine din tot Talciocul s-au vandut bentitele facute de ea si dulceturile ei (v-am mai povestit despre ele, va amintiti, nu?). Tot ea a fost cea care a fost prima si a plecat ultima. Si singura care a rezistat toata ziua (eu am dat o fuga pana acasa, mama alaptatoare ce sunt).

Multumiri tuturor care au donat hainute si nu numai, multumiri celor care au facut efortul de a veni, multumiri celor care au venit si au donat, multumiri celor care s-au implicat mai mult sau mai putin (sunt mult prea multi ca sa ii enumar pe toti, si oricum nu ii stiu pe toti).

Au fost si lucruri mai putin frumoase, care insa fac parte din spectacolul vietii, nici nu merita sa le mentionez, poate ca si eu le vad si le inflamez din cauza ca sunt mult prea implicata in toata povestea, asta e. Sa ramane doar cu partea frumoasa.

Deci, a fost, a trecut, va mai fi si vreau sa strangem mult mai multi bani data viitoare. Gata, fug sa depun banii.