In ultima vreme primesc multe, multe propuneri de donatii. La fel de multe persoane ma intreaba cum pot si ei la randul lor sa ajute. Tot atat de multe persoane imi ofera sfaturi si sugestii. Este incredibil ceea ce se intampla, eu ma bucur enorm la fiecare mail primit, la fiecare gand frumos trimis catre Bibi, la fiecare propunere. Aproape toata lumea imi scrie la final ca este extraordinar ceea ce fac, si fiecare imi multumeste intr-un fel sau altul.

Si totusi ce este atat de extraordinar in ceea ce fac? Ajut niste oameni sa stranga niste bani. Va jur, nu este nimic extraordinar in asta, si de multe ori ma simt extrem de frustrata ca nu apuc sa fac mai mult, ca nu am cum sa fac mai mult. Nu, nu este nimic extraordinar, este ceva normal, cel putin asa cred. Este un gest normal, sa intind o mana de ajutor. Pentru ca stiu ca de la un moment dat incolo, langa mana mea a mai venit inca una, si inca una, si inca una si tot asa. Si rezultatele se vad, cred.

De Bibi am aflat prin ianuarie. Mai aveam putin si nasteam. Eram imediat dupa Revelion, obosita dupa un an greu, cu un final de an infiorator, iar povestea lui Bibi m-a cutremurat inca de prima data cand am citit-o. Recunosc, m-a intors pe dos intr-un hal cum nu mi se mai intamplase pana atunci cu nici un caz. Ca or fi fost de vina hormonii de femeie gravida, nu stiu. Numai gandul la povestea Loredanei si a lui Tudor, cum au aflat ca e bolnav si ma trimitea in cele mai adanci angoase. Am nascut si imediat dupa ce m-am intors inapoi acasa cu Raducu, a venit si postarea aceasta, cu fotografia aceasta.

Si am simtit in acel moment ca trebuie sa fac ceva. Nu din mila, urasc cuvantul asta. Niciodata sa nu faceti ceva din mila. Daca doriti sa ajutati, mereu sa o faceti pentru ca asa e normal. Pentru voi, pentru sufletul vostru.

Deci am simtit nevoia ca trebuie sa fac ceva. Orice. Restul stiti, voi cei care ma cititi in mod regulat. Noi am donat niste bani, am mai vorbit in stanga si in dreapta, dupa care a venit luna mai, si am demarat campania, care a ajuns in acest moment in punctul in care este. Avem acum multa lume implicata, in mod benevol, persoane care se fac luntre si punte sa se ocupe de Bibi. Eh, asta numesc eu normalitate. O lume in care oamenii, cu toate problemele si greutatile lor se unesc sa ajute. O lume in care oamenii isi intind unii altora mainile si se ajuta reciproc.

Recunosc, vin dupa o saptamana extrem de grea, poate cea mai grea din ultima perioada (desi luna decembrie a anului trecut nu pot spune ca a fost mult mai usoara) sunt inca marcata de cateva evenimente intamplate in plan personal. Acum totul s-a rezolvat pentru noi si pentru cei care ne-au ajutat, insa saptamana asta ne-a prins intr-o conjunctura nefericita. Am avut nevoie noi sa fim ajutati. Nu a fost usor, a fost chiar foarte greu. Am batut la usi, am dat telefoane.

Pe principiul ca nu e o rusine sa ceri ajutor, pentru ca si tu daca ai fi sunat ai face tot ce iti sta in putinta sa ajuti la randul tau. Ni s-au inchis multe usi, foarte multe, insa nu toate. Si am reusit tocmai pentru ca inca mai exista oameni care raspund la primul tau apel, care te sustin. Asta ma face inca sa sper intr-o lume normala, in care nu ti se intoarce spatele cand esti la pamant, in care e ok sa ceri ajutorul, si normal sa fii ajutat, in care e bine sa stii ca cineva are inca incredere in tine, si nu te lasa la greu.

Nu vreau sa vorbesc despre reversul medaliei, despre momentele de deznadejde si tristete despre dezamagirile traite, le consider ca facand parte din spectacolul vietii, si de fapt le consider ca evenimente care m-au ajutat sa vad realitatea dincolo de aparente, dincolo de declaratii de prietenie si zambete. Lumea mea s-a mai curatat un pic, apele s-au mai limpezit, iar sufletul meu, desi mai gol si inca foarte ranit, este mai linistit pentru ca este mai concentrat pe acele persoane care chiar conteaza si care merita.

Deci, da, este absolut normal sa ajuti. Si este absolut normal sa ceri sa fii ajutat. Si nu o faceti asteptand ceva de la cealalta persoana. Ajutorul dat este gratuit intotdeauna. Insasi eu am picat in capcana aceasta zilele trecute, iar unul din socurile incasate a venit pe acest fond („cum, dar eu i-am ajutat candva si acum imi inchid usa in nas?!?”). Nu, nu e chiar asa. Noi am ramas cu inima impacata, ca atunci cand a fost nevoie de noi, ne-am oferit suportul. Restul nu mai conteaza. Fiecare traieste cu propriile „stafii si schelete” in casa.

Noi am reusit sa terminam aceasta saptamana cu bine, recunosc ca epuizati mental, dar peste toate, am reusit sa ne rascumparam intr-un timp scurt si fata de cei care ne-au ajutat. Asa ca, mergem mai departe, si ne concentram printre altele pe faptul de a ajuta.

Asa ca, am doua rugaminti la voi:

1. Sa intrati cand aveti timp pe blogul lui Bibi si pe pagina lui de pe Facebook si sa imi oferiti sugestii de optimizare. Ce trebuie sa schimbam, ce trebuie sa evidentiem, ce trebuie sa scoatem sau sa introducem. Astept fie comentarii la acest post, fie sugestii pe mail, la mydanii [arond] gmail [punct] com. Sugestiile voastre sunt extrem de valoroase, si le asteptam cu cel mai mare drag.

2. Saptamana viitoare, joi sau vineri organizez un transport catre Glodeanu. Chiar de curand ingerii pazitori ai copiilor din Glodeanu au ajuns acolo, insa niciodata nu este indeajuns. Asa ca, eu am ceva lucrusoare adunate, si in functie de lista cu necesitati pe care mi-o va da Parintele Marian Tudor, voi mai strange diverse. Daca aveti lucruri care va prisosesc, va rog, adunati-le intr-o cutie.

Singura mea rugaminte este ca lucrusoarele sa fie in stare buna, puse in mod ordonat si logic, si cat se poate sa aibe o destinatie clara. Ganditi-va ca gestul de a dona nu are mare insemnatate daca el nu este cumva targetat si cu o destinatie utila. In acest sens, va recomand sa intrati pe pagina lor, Copiii din Glodeanu si sa vedeti care sunt copiii, despre ce este vorba in parohie acolo, si ulterior sa identificati in casa sau pe langa casa obiecte si lucrusoare pe care sa le donati.

Aici, copiii au facut niste liste pentru Mos Craciun, eu zic sa le consultati si pe acestea. Mai ales pe acestea.

Aveti timp pana miercuri seara, 7 decembrie, cand va astept la ora 19:00 la Academia Militara, sa ne vedem si sa mi le aduceti. Evident, ca pana atunci, tinem legatura pe mail, la adresa scrisa mai sus, iar eu voi veni cu update-uri pe masura ce reusesc sa vorbesc cu Parintele Tudor. Si eventual daca nu aveti timp pana miercuri, mai decalam cu o zi sau doua transportul.

Maria ii ajuta pe copiii de acolo de ceva vreme, la fel face si Nicoleta, care de fapt este ingerul lor pazitor, de atata vreme.

Iar acum, in aceasta luna, cu atat mai mult va fi nevoie sa le aratam acestor copii ca nu sunt singuri, si ca suntem multi, multi, care ii sustinem si care incercam atat cat putem sa le schimbam vietile in mai bine.

Deci, nu ma uitati cu feedback la paginile lui Bibi si cu pachetele pentru copiii din Glodeanu, da?