Prin august 2006 cautand sa dau cuiva hainutele de nou nascut ramase de la Chiti am aflat ca la Maternitatea Giulesti exista o sectie unde sunt nou nascuti abandonati. Initial mintea mea de naiva, imatura si cum vreti voi sa ii mai spuneti, nu a inteles ca poate exista o camera unde stau copiii abandonati. Prin PILE (doctorita cu care am nascut a vorbit cu sefa asistentelor de la neonatologie!!!) am ajuns la o prima vizita acolo, eu si inca o fata pe care o cunoscusem de pe forumul NN, pe care eram destul de activa la vremea aceea. Am dus acolo saci de hainute si niste pachete de pampersi. In salon, la parterul cladirii, erau 14 nou nascuti. Vorba vine nou nascuti pentru majoritatea aveau peste 4 luni. parte din ei infasati (cei mici) restul in niste haine, curate insa destul de jalnice. Toti abandonati de mamele lor. Mame tinere, de 16 ani, mame de o anumita etnie (era o bebelusa, nou nascuta, care era a cincea abandonata de personajul respectiv, pentru ca ea se incapatana sa faca baiat), mame care promiteau ca se vor intoarce sa isi ia copiii.
Socul a fost mare. Veneam de acasa, de la copilul meu cel frumos, alaptat, iubit, pupat, dragalit, purtat, spalat, bibilit, schimbat si spalat la fund de 1000 de ori pe zi. Si aici aveam alti 14 copii frumosi, incredibil de frumosi, cu niste ochi mari, care parca te intrebau „Cand ma ia si pe mine cineva acasa”. Imi amintesc de o fetita, cu niste ochi imensi, negri, cu niste gene gigantice si cu cel mai bogat, negru si carliontat par care mi-a fost dat sa vad vreodata. Avea cinci luni si se apropia de limita de sase luni in care puteau sa o tina acolo cei de la maternitate. Dupa sase luni, urma sa fie transferata la o casa de copii.
Imi amintesc de un baietel de sapte luni, tinut intr-o incapere separata. Avea hidrocefalie, iar mama lui il abandonase, pentru ca, zicea ea, nu putea sa aibe grija de el. in primele luni de viata, venea des la el sa il vada, dupa care, incetul cu incetul a venit din ce in ce mai rar, iar dupa inca un timp nu a mai venit deloc.
Asistentele se imparteau in doua categorii. Categoria umana, din care nu prea a facut parte decat o singura asistenta, care si adoptase un copilas abandonat la Giulesti, in urma cu ceva vreme, si categoria robot. Eu si cu prietena mea am convenit sa ne venim dupa un program, cateva zile pe saptamana sa ajutam in diverse moduri, pentru ca, dupa cum ni se spusese, asistentele erau depasite. Intr-adevar, programul era unul crunt, 12 cu 24. Plus de asta, o parte din acreala se datora faptului ca (nu mint, este realitate ceea ce spun!!!) in orele petrecute acolo ele de fapt erau exilate si nu isi luau nici o spaga, pentru ca evident nu era nici o mama ingrijorata de soarta copilului ei.
Toate bune si frumoase, insa incepand cu a doua vizita, au inceput si certurile:
„de ce ii luam in brate? Cine ne credem noi? Noi venim, stam doua ore, dar dupa aia ele trebuie sa aiba grija de ei. Ii obisnuim prost, ce inseamna asta?”
sau:
„care e treaba? ce va iese din povestea asta? Ce inseamna aia voluntariat? Cine ne-a trimis?”
„dar ce v-a apucat de plecati de acasa, ca sa veniti aici? Cum adica ne-a venit noua asa, pur si simplu sa ajutam? Cine v-a pus pile de puteti sa intrati aici?”
„ati adus trei pachete de pampersi? pai astia se duc intr-o zi. ce facem noi cu trei lulele”
Din toate hainutele, cam 80% au disparut in mod misterios de a doua zi, sub pretextul ca au fost duse la spalat, si nu au mai aparut. In prima zi, la vreo ora dupa ce am ajuns acolo, asistenta a considerat ca suntem indeajuns de trustworthy si ne-a lasat singure sa avem grija de copii. S-a dus sa manance.
Daca ne apucam sa facem laptele praf, de ce il faceam, ca noi nu stim ce trebuie sa facem si care sunt procedurile. Nici sa schimbam copiii. A treia zi, nu m-am mai atins de lapte. Wrong, de ce stau si nu fac nimic? Ca daca tot vin sa fac ceva, macar sa le ajut si pe ele. Alta tura, alti draci.
In ultima mea vizita acolo, am petrecut la venire o jumatate de ora in fata usii pentru ca nimeni nu era acolo. O jumatate de ora, am stat si am ascultat cum au urlat 14 copii si nu am putut face nimic. Si in loc sa spun ceva, cand in sfarsit mi s-a deschis usa, m-am dus direct la favorita mea, micuta nou nascuta de etnie roma si i-am mangaiat usor fruntea. La care asistenta mi-a spus: „de ce o atingi? cine stie ce boala are!”. Nu ma luase la rost ca nu m-am dus sa ma spal, ma luase la rost ca as putea lua vreo boala.
asa ca am renuntat. Am renuntat ca o lasa, nu am putut sa duc mai departe nimic. Nu am stiut la vremea aceea, oricum nu am avut o mare sustinere nici din partea familiei, care ma lua la rost de fiecare data (cum adica, o lasi pe Chiti acasa si te duci sa ai grija de alti copii??? De neconceput). Mi-a fost mai usor. Vorba vine. Pentru ca si acum mi-i amintesc la fel de clar pe micuta mea rroma, pe carliontata cu ochi uriasi si pe bebelusul cu capul de patru ori mai mare decat corpul sau.
Nu am mai vrut sa vorbesc nici cu prietena mea de pe forum, am parasit si forumul. Mi-a fost rusine, rusine ca nu stiu ce sa fac mai mult.
V-am povestit toate astea ca sa stiti ca peste tot, in fiecare maternitate este o camera din asta a rusinii. O camera in care stau aceia pe care nu ii vrea nimeni. Care au venit pe lume fara sa inteleaga de ce nu au niste brate calde care sa ii stranga puternic atunci cand ei au nevoie.
La fel cum e cazul fetei de la Emilia Irza. Poate totusi, ne mobilizam cumva, eu voi lua legatura cu Malina sa cream acel grup care sa schimbe putin vietile acestor copii. Sa aiba parte de o familie din start. Brate care ii vor. Ce ziceti?
Decat sa ne batem cu pumnii in piept pe chestii marunte si sa cream razboaie artificiale si „tabere”, mai bine ne unim. Numa’ zic. Acuma, zau, am mai facut-o odata, nu?
Bogdana draga,
Povestea ta mi-a readus in minte sentimentele traite de mine in urma cu 23 de ani. Tot intr-o maternitate. La Caritas, unde primul copil care a supt la pieptul meu nu a fost al meu, ci o fetita de 6 luni, abandonata de mama ei in spital.
Am ramas in toti acesti ani cu frustrarea si inversunarea pe mine insumi, ca nu am fost mai ferma in dorinta mea de a lua acasa si acel copil. O minunatie de copila, cu ochii verzi si parul negru carliontat, care atunci cand o luai in brate te apuca cu manutele de ce apuca si nu iti mai dadea drumul.
A fost primul meu contact cu acei copii, multi la numar, care erau abandonati de parinti si marginalizati de sistem. Am ramas cu un gust amar, de neputinta, care m-a urmarit multa vreme.
Daca pot sa ajut cu ceva, o fac cu mare daruire.
Cu drag si multumiri, C.
Draga mea eu sunt cu tine!
Bravo!
vreau si eu sa ajut!
Deci reunim trupa?
Bogdana, luati-ma si pe mine in calcul, va rog!
Poate suna egoist, dar si eu am la fel de multa nevoie sa imi ofer bratele si dragostea unor copii. Sunt aici, doar spuneti-mi cum ..
si eu vreau sa va ajut.daca am cum dati de stire
Ok fetelor
Și eu, și eu!
Stii, Bogdana, eu mereu m-am intrebat acelasi lucru: oare ea s-a mai dus si a vazut ca eu nu am mai avut putere? Si mi-a fost rusine, multa multa rusine.
Oricum, stii ce a insemnat pentru mine, in acel moment, toata povestea asta. Si, oricat de bolnav ar suna, mie mi-a facut un pic mai bine. M-a ajutat sa pun lucrurile in perspectiva, chiar daca a insemnat o suferinta in plus pentru mine.
Iti multumesc ca m-ai dus de manuta acolo, singura nu as fi facut-o!
Si in continuare nu am cuvinte sa comentez ce am vazut acolo. De fapt am cuvinte, dar prefer sa nu le folosesc in public.
Daaaa, imi aduc aminte de favorita ta!
Mona, stii ca m-am apucat sa caut pe blog comentariul tau de acum ceva vreme? Sa vad daca am vreo adresa de contact ceva?! Doamne cat ma bucur ca ai scris, si ca citesti inca blogul! Discutam in privat mai mult? mydanii pe gmail
I-am scris si Malinei, iti scriu si tie. Sunt din Cluj – ma voi interesa care este situatia aici. Dar vreau si eu sa ma alatur voua. Va rog sa ma tineti la curent. Andreea
ok, Andreea, multumesc!
Inteleg perfect tot ce spui. Am facut asta la spitalul de copii Cotroceni din spatele iefsului sau cum i o mai zice. M am dus la „preferata” mea, la o minune de copil pe nume Andreea vro 6 luni si am vazut o cum a inflorit la mine in brate. De la un copil care dormea tot timpul, care avea la un an jumate 6 kile a devenit intr o luna de pupat si dragalit un copil viu si care ma facea sa ma simt cea mai fericta de pe pamant. si cea mai disperata pentru ca simteam ca nu voi putea sa fac mai mult. am abandonat o intr un final, asa cum facuse si „mama” ei. nu intruneam conditiiile pentru adopite, eram prea tanara, prea singura… acum are, ar trebui sa aiba 16 ani. fetita mea cu ochii caprui si par roscat are poate 16 ani. si acum am si eu o fetita. si aproape noapte de noapte de insomnie imi amintesc de Andreea si imi vine sa mor de durere ca am fost o lasa. ma simt cumplit de vinovata. si mi e teama de ce as afla daca as cauta o. as vrea sa pot lua macar un copil in grija, asta imi doresc cel mai mult acum. in incercarea de a imi rascumpara vina de a o fi abandonat. despre infernul pe care il traiau copiii acolo nici nu pomenesc. nici de cum dispareau jucariile pe care i le duceam, sau hainutele. nici despre cum copii erau schimbeti in timp ce astistemtele urlau la ei ca de ce indrazneau sa se murdareasca, si apoi ii aruncau in patuturi de la un metru si distanta. dar ma opresc. ca nu vreau sa ma sinucid. dar pe scurt, te inteleg. si Doamne ajuta sa pot face un gest pana la capat in privinta macar a unui copil parasit.
Eu nu am inteles deocamdata unde este buba in sistem, pentru ca de acolo trebuie pornit. Poate un avocat ne-ar putea lamuri cu partea legislativa si apoi facut lobby pentru schimbare.
Inteleg ca pana la 6 luni copiii stau in maternitate si apoi ajung in casa de plasament, dar de acolo adoptia este foarte dificila.
Deci, care ar fi primul pas?
Roxana, nici eu nu stiu in momentul asta care e primul pas. Dupa mine, cred ca primul pas pe care trebuie sa il facem este sa ne informam, sa vedem ce putem face, care este cadrul legislativ si mai ales, pe cine putem conta.
Te rog tine-ne la curent! Si eu as vrea sa ajut!
Ok, s-a notat Alexandra!
Postarea ta imi aminteste de vizitele la caminul de copii, facute in liceu. Acei copii erau mai mari, cel mai mic avea aproape 3 ani, cel mai mare vreo 6. Le duceam dulciuri si hainute si stateam langa ei sa le manance, sa nu dispara. Si era asa jale cand plecam… Din 10 copii, doar 2 erau „colorati”. Era o fetita acolo, cu niste ochi mari si albastri, o piele alba, asa fina, cu chelie fix in varful capului – cineva o oparise cand era bebelus si apoi a abandonat-o.
Pe langa acesti copii, cunosc mai multe cupluri care vor sa adopteze bebelusi, cupluri cu dosare puse de 2 ani. Unde-i buba? Legislatia romana e de parere ca e spre binele copilului sa stea cu parintii sau cu rudele, si procesul de adoptie nu se incepe pana nu sunt gasiti parintii, bunicii si rudele pana la nush ce grad. Intre timp, copiii cresc si sunt mai putin doriti de potentialii parinti.
Bogdana, e primul meu comentariu la tine, imi cer scuze ca e asa lung. Te admir foarte mult pentru ce ai facut cu Bibi, si acum si mai mult.
Si pentru mine e prima data cand iti las un comentariu desi iti urmaresc bolg-ul de ceva timp. Chapeau pentru energia pe care o ai si pentru ceea ce ai facut pentru Bibi!
Sunt din Cluj, stiu ca si la Gine I in Cluj erau copilasi abandonati (acum 2 ani si aproape 5 luni cand am nascut eu acolo). Si eu am fost impresionata de situatia lor…chiar am intrebat ce se poate face pentru a duce unul din ei acasa. Mi s-a spus ca cei de la Protectia Copilului se ocupa de cazuri si Politia care incearca sa dea de urma mamelor. Tot atunci am aflat ca exista si o procedura „speciala”…cei ce vor sa infieze un copil si sunt pe liste de asteptare de multa vreme…urmaresc situatia copiilor abandonati in maternitati si se prezinta domnii care se declara tati biologici. Nu cred ca sta cineva sa le faca teste de paternitate…
Imi doresc foarte mult sa ma implic in ceea ce doresti sa faci. Asa ca poti conta si pe mine!
Foarte frumos, chiar apreciez blogul tau :)
eu nu ma simt in stare sa ma implic in etapa asta, toata lumea stie de ce, dar daca faceti ceva concret pana la finalul lui aprilie,iar eu voi fi bine, noi putem sa facem concertul ala despre vorbeam inainte in scopul asta. Cu oamenii despre care vorbeam si inainte, nu zicem acuma chiar tot :)
Si eu as vrea sa ma implic. Toate spitalele cu maternitati au copii abandonati sau doar unele?
si eu vreau sa ajut. zi ne cum, cand si unde „ne vezi” pe fiecare:)
cu simpatie, ana
Eu nasc in vara… nu stiu cum pot sa ajut, dar daca imi gasesti un loc I’m in :D. La nasterea anterioara era o fetita abandonata impreuna cu toti piticii nou nascuti – tin minte si acum cum m-a impresionat. Ce am facut eu atunci a fost banal, sa duc mai multe scutece/ servetele umede etc. decat ii trebuiau baietelului meu, ca sa aiba si ea. Roxana are dreptate: trebuie vazut unde e buba si pornit de acolo, altfel avalansa aceasta de cazuri o sa fie infinita.
Buna! Mai este valabila mana de ajutor? Vreau si eu sa ajut. Ana
Asistente ticaloase.