Saptamana asta ce sta sa se incheie in curand a fost una din cele mai halucinante.

Totul a inceput miercurea trecuta, cu tanguielile Rebeccai, cum ca ba o doare capul, ba o doare gatul, ba o doare burta, ba toate impreuna, ba nici una. La fiecare cinci minute se schimba organul afectat, astfel incat noi am ramas nitel descumpaniti si am presupus ce ne-a fost mai la indemana. Mai exact ca fata noastra vrea sa fenteze scoala. Mai ales dupa ce am auzit din gurita ei fraza „Doamna invatatoare mi-a zis ca daca ma doare burta sa stau acasa”. Totusi, o febra usoara, un 38,3 ne-a mai pus un pic pe ganduri. Cu toate astea, aflarea vestii ca fata noastra nu si-a facut tema si a doua zi ca a ratat primul test, iar ne-a dus la gandul ca deh, poate iar o face ca e in razboi psihologic cu scoala. Repet, am gandit cum ne-a fost mai usor. Mi-am executat intre timp portia de procese de constiinta. Si mi-a fost invatare de minte.

Dupa nici o ora la scoala, sunt sunata sa vin sa o iau, ca a vomat. Ajungem acasa, doua ore mai tarziu, 39,3. Ok, nu mai e de gluma, sunam doctorul. Norocul nostru, vine repede. O consulta, amigdalele gigantice cu inceput de puroi. Tratament.

Trece ziua de joi, vine ziua de vineri. Eu la Webstock toata ziua, ne pusesem in cap seara sa ne simtim si noi bine la petrecerea afterWebstock. Si ne ducem acolo. Si cand eram si noi mai relaxati si povesteam de zor cu Bob, primim telefonul. Za telefon. David vomita intr-o veselie. Ce petrecere nene, cui ii mai arde de petrecere? Fuga acasa. Acasa relativ liniste, David era mai bine, asa ca obositi toti de peste zi ne culcam.

Sambata si duminica trec relativ linistite. Vine noaptea, ora fatidica 1. Si incepe showul. Chiti vomita. Diaree. Si una si alta, concomitent. O data, de doua ori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori. Nu mai prididim la curatat. Gresie, faianta, covoare, asternuturi, pijamale peste pijamale. Se face 7 dimineata, urmeaza sa fie prima zi de gradi pentru David. Eu nu apuc sa pun geana pe geana, fac naveta intre bai, dormitorul lui Chiti si dormitorul lui Radu, care e cu trezirile lui obisnuite de „tete”. Radu mare e si el la fel de chiaun. La 7 mi se face mie rau. Voma, diaree, tot tacamul. Intr-o ora ma simt ca si stoarsa de orice urma de putere. Continui pe sistemul asta si pana la 12 sunt vlaguita complet. O iau pe Chiti, care era intr-o stare similara, desi mult mai vie decat mine, mergem la doctor. Acolo, fara echivoc, enterocolita virala, cu presupunere de adenovirus dupa semnalmente. Ne intoarcem acasa, cu tratamentul de rigoare si incepem sa zacem impreuna. De la 2 la 6, de la 7 la 10. Eu fac si febra, undeva peste 38,5, ma doare toata carnea, am ameteli si frisoane. Nu am mai avut ceva similar in viata mea, ma jur. Seara la culcare imi face Radu o frectie cu spirt, iar a doua zi ma pun pe picioare cat de cat, desi in continuare sunt o umbra a ceea ce am fost.

In casa se doarme linistit, Radu cu trezirile lui obisnuite, dar totusi relaxare fata de noaptea precedenta care a fost la foc continuu. Ziua imi da sperante, pana spre seara, cand incepe Raducu sa vomite. Si tine-te, nene. O data, de doua ori, de trei ori, de patru ori. Cum lua o gura de apa/san cum o dadea afara, cu zgomote din alea de ii auzeai cum i se contracta toate organele posibile. A refuzat sa doarma, ne-a tinut si pe mine si pe Radu, care, paranteza la cinci dimineata a plecat la Sighisoara, cu scobitori la ochi. Am clacat la cinci, dupa plecarea lui Radu mare, cand am renuntat la a ma plimba cu 14 kile de copil in brate ca naluca si l-am lasat sa umble liber prin casa, sa faca ce vrea. A adormit o ora mai tarziu, in fund, pe canapea, cu capul sprijinit pe cotiera, uitandu-se la Bucsa si la McQueen. Heartbreaking, va asigur. Eu, am dormit si eu, ghemuita langa el, doua ore jumate.

Uitandu-ma in urma, cred ca am adunat in trei nopti opt ore de som, insa formate din zeci si zeci de bucatele. Si cu toata stupoarea pe care cred ca o sa o produc, sunt fericita. Sunt fericita, pentru ca a fost noaptea tampon, in care de bine de rau m-am refacut. Asa in doze minuscule, insa pentru mine relativ suficiente. Altfel nu stiu ce ma faceam.

Deci, Radu e in plina criza si el. Nu vrea decat „tete”, parca as avea din nou bebelus de o saptamana nu ditamai vlajganul de un an si noua luni. Insa pentru el „tete” e pasaportul spre a se face bine, cel mai repede si cel mai putin incarcat de medicamente. Pe langa asta, in rest e destul de vioi si alert, ceea ce imi dovedeste inca o data faptul ca ei, copiii au o capacitate de refacere fantastica. Acum doarme linistit la „tete”. Ce-o fi mai tarziu, vedem.

PS Nu vreau decat o mica paranteza la final caci aici e de efect (asta in cazul in care nu v-ati plictisit inca de tot):

Mamici care alaptati, nu opriti alaptatul daca aveti vreo enterocolita. Chiar si cu febra. Oricum sunt mari sanse ca si copilul vostru sa o faca, si numai prin lapte ii puteti da anticorpii necesari. Daca face el enterocolita, nu opriti alaptatul, dupa cum sfatuiesc majoritatea doctorilor. Laptele matern e cea mai buna sursa de rehidratare. Nu apa, nu sarurile, nu ceaiurile, in nici un caz o formula sintetica fara lactoza. Eu mi-am pus zilele astea intrebarea fugitiv (remember ca ziceam intr-un post ca pana si cele mai sigure si decise minti au momente de indoiala, nu?) si am primit confirmarea din „n” directii. Ultima, a pediatrului copiilor mei, care a zis, citez, „atata timp cat manca san, chiar si o saptamana de acum inainte, si nu pune gura pe nimic solid, el nu se deshidrateaza si nu are nevoie de saruri sau alte lichide si va fi bine”. Ok?