Dupa amiezile noastre sunt pline de viata si de culoare. Cuvantul de ordine este joaca. Daca in ultimele doua saptamani am umplut casa de plastilina („pacilina” – David si „patitia” – Radu), apai incepand cu saptamana asta s-au reorientat spre Lego. Care da mult mai putin mizerie, insa ofera mult mai multe riscuri, deoarece la un anumit moment dat unuia dintre cei doi i se pune pata brusc si dintr-o data si fara un motiv anume incepe sa mature cu mainile tot ce intalneste in cale. Dupa care instant efectueaza si cel de-al doilea aceleasi miscari. Rezultatul: piese zburand prin toata camera. Uneori se lasa cu urlete, alteori scapam usor.
Cei doi sunt indisolubil legati. Ce face unul face si celalalt. Ce vrea unul vrea si celalalt. Nu exista altfel. E ca si cum as avea aceeasi persoana in doua exemplare. Tot ceea ce ii place lui David, obligatoriu ii place si lui Radu. Asa la capitolul desene animate, Radu a trecut deja prin toate pasiunile lui David, de la Meme (McQueen) si Bucsa, la Woody si Buzz, cu un crush total, exact la fel ca David pentru Eva si Wall-E si acum pentru Mickey (caruia Radu ii zice „Nichi”).
(Acum de exemplu, David striga „Aaaauuuu”. In secunda urmatoare s-a auzit si Radu)
Nu ma pot opri din a ma minuna de progresele pe care le face Radu apropos de limbaj, mai ales ca ceilalti doi nu s-au grabit deloc sa se exprime verbal inainte de doi ani. Repeta tot ce aude, dar mai ales repeta cu stalceli identice cu ale lui David. Il soarbe din priviri pe fratele sau mai mare. Este umbra lui in permanenta.
Si nu ii pot lasa nici macar cinci minute, pentru ca exact in alea cinci minute fac o prostie mare cat ei. Luni seara, cat am stat sa strang masa la bucatarie si ii lasasem jucandu-se frumos in camera de joaca, mi-au atacat uscatorul de rufe, pe care il bagasem in casa, si care era plin de toate hainele noastre spalate dupa weekend-ul la Cheia (numai haine groase si blugi) si au facut o gramada mare, organizata, sub uscator. Dupa care l-au intors si cu picioarele in sus.
Ieri, s-au dus la frigider, au umblat la paharul cu marar si patrujel care era in usa frigiderului, dupa care au inchis usa, si au prins in ea vreo cateva fire zdravene din cele doua verdeturi si le-au facut bucatele bucatele pe gresia din bucatarie. Nu intelegeam de ce stau ei lipiti de frigider si chicotesc. Am crezut ca se joaca cu magnetii, pana m-am prins ca de fapt ei jumuleau tot mararul.
Mi-au desenat peretii intr-o zi. Mi-au desfacut role intregi de hartie igienica in alte zile. Mi-au aruncat un gel de dus in chiuveta si dupa aceea altul si in veceu (asta a fost David). Mi-au intors cu fundul in sus toti sacii de jucarii. De mai multe ori. Mi-au scos toate perechile de pantofi din dulap. In nenumarate randuri. Si le-au luat la probat. „Mami, sut pefet?” (n. trad. Mami, sunt perfect) ma intreaba David dupa ce se incalta cu perechea de balerini rosii de lac. „Da, mamicule, esti!” ii raspund eu. Au scos carte cu carte toata biblioteca lui Chiti. Care este mare, credeti-ma!
Imi place insa ca nu duc lipsa de imaginatie. Sincer.
Rebecca inoata printre liniute, bastonase, cerculete si ovale. Face cam multi purcei pe caiete, este indaratnica pana peste poate, grabita si repezita, avem ceva de furca cu ea cu scoala asta, insa a trecut de saptamana asta la litere, si parca, parca este mai fericita acum. Incepe sa vada cum daca unesti o liniuta cu un oval si un bastonas chiar iese ceva fain.
Sa ii dai fise la mate sa faca. Ar face din alea toata ziua. Si sa coloreze. Ne-a venit acasa de la ora de religie cu un desen facut de ea, reprezentand scena cu Adam si Eva, cu marul si cu sarpele. Dementiala, am ras pe saturate. Nu m-am gandit pana acum sa o retrag de la religie, desi stiu destui parinti care au facut asta pana acum. daca as dispune de timp i-as explica cum sta treaba cu religia, cu Doamne Doamne, mai aprofundat, insa cum nu am, ma bazez pe ce ii explica domnul cu care fac la scoala.
Inca ne obisnuim cu scoala, eu bomban in fiecare dimineata in care trebuie sa ma trezesc la 7, mai ales daca vin dupa o noapte albita de Radu si am ochii carpiti de somn, acum a venit si frigul, ne zgribulim amandoua pe drumul spre scoala, mai uitam sa punem tot ce trebuie in ghiozdan, ba penarul, ba culorile, ba caietul cu teme, ba mancarea (si aici se poate solda cu tragedie nationala).
Cam atat pentru azi.
Citind descrierea piticilor (nu ca as mai fi avut multe dubii :)) simt ca sunt pe un drum cat de cat normal al unor copii normali si ei si santosi, chiar daca se joaca cu „nervii” nostri. E bine totusi la voi ca plastilina si varfurile de carioci si creioane colorate nu sfarsesc in burtica mezinului. Crede-ma, ai avea parte de un montagne russe al tensiuni cand ai vedea „curcubeul” care iese la celalalt capat :). Sau sa folosesca gelul de dezinfectat vasul de toaleta pe post de jeleu. Sau sa fie fanul nr.1 al lipiciului solid. In al manca, asa ca sa fie clar. Dar am o speranta data de tine: ca celei mari sa ii treaca indaratnicia si „da’ mai fac multe liniute?” o data cu inceperea studierii literelor…dar este ca purcei dintr-aia care fac gaura in pagina n-ati avut?! :))
Deeeeci :))
s-a mancat si la noi plastilina, numai ca a fost si scuipata la loc :))
si fii-mea e la fel de indaratnica, non stop imi zice cu un ton exasperat : „Dar m-am saturat de atatea betisoare si semneeee!” si isi da ochii peste caaaap…
cu celelalte chestii de curatenie nu am avut pana acum belele, har Domnului, pentru ca le tin sub cheie cum ar veni :)
Ce haiosi sint baietii, prieteni la catarama la facut prostioare. :)
Citind despre Chiti, mi-am amintit de baiatul meu cum era anul trecut. Ii era deja greata de bastonase si cirlige. Cu totul alta treaba a fost cind au inceput literele. Pina si copiii devin mai cooperanti, atunci cind vad ca eforturile au un rezultat.
Nati, si ma gandesc cu groaza ca e abia inceputul :)))