Povestea noastra de acum zece zile a ajuns la un deznodamant fericit. Am inceput eu, la provocarea Chic Victim sa spun povestea unei bijuterii de suflet. Urmandu-mi exemplul, in continuare postarii mele s-au spus alte povesti frumoase. Rand pe rand le-am savurat, am zambit, ne-am emotionat. Si ne-am gandit, ne-am razgandit, iar ne-am gandit,  si intr-un final ne-am decis. Nu a fost usor, pentru ca fiecare poveste a avut farmecul ei, si mi-as fi dorit sa le pot declara pe toate castigatoare.

Nu mai lungesc mult, nu imi doresc sa va mai tin in suspans povestea Sabinei este aleasa noastra, si in caz ca nu ati apucat sa o cititi inca, o pun aici, pentru ca este de citit.

Pe Sabina o puteti citi aici: Armonii. Si merita sa o cititi, deoarece scrie direct din suflet.

Muzica safirelor

Există obiecte care ne pot schimba viața. Există obiecte fără de care nu am
fi noi în
șine pe de-a întregul…poate că nu ar trebui să fim dependenti
de ceva material, îns
ă așa e omul construit, să țeasă povești și sentimente în jurul lui, să investească afectiv în
ceea ce îl înconjoar
ă.
Eu nu am multe astfel de obiecte. Sigur că pianul de la părinții mei și mașina de cusut a
bunicii îmi vor r
ămâne în suflet până când acesta va părăsi această lume. Dar trăiesc foarte
bine
și cu ele la distanță.

Exista însă ceva de care nu m-aș putea despărti, indiferent
unde m-ar duce via
ța.

Ceva atât de delicat, dar puternic și minunat, cum
numai muzica poate fi.

Pentru ca, da, port pe mână muzica vieții mele. Un
inel pe care l-am mai dat jos doar cand studiam serios la pian, un inel care ma
define
ște, care ma completează, care mă 
caracterizeaz
ă.

Singura  bijuterie care poartă în ea o lecție de compoziție. Patru
briliante mici
și două safire în forma ochilor mei, într-o bandă delicată croită parcă special pentru
mine. Forme care descriu o poveste de iubire cum n-a mai fost  vreuna
și cum nu va mai
fi în curând pe-acest p
ământ.
Inelul meu începe cu un punct și o linie orizontală. Apoi
intervine schimbarea, urm
ătorul punct se află în linie oblică față de primul,
evolutiv. Urm
ătoarea linie albastră urmează direcția deja câștigată, pentru ca
cele dou
ă puncte care încheie compoziția să rezume totul: unul devine doi, în
sensul unei vie
ți renăscute.

Nu a fost ușor de găsit o bijuterie pentru mine. Numai norocul a făcut ca în acea
diminea
ță extrem de geroasă, în Dresda de-abia dezmorțită de spiritul sărbătorilor, o
femeie s
ă scoată de sub tejghea, puțin obosită după jumătate de oră de întrebări, minunea pe
care am primit-o emo
ționată câteva zile mai târziu, o supriză totală pentru mine, o
prevestire  timpurie a unei vie
ți de poveste.

Inelul nu mi s-a potrivit pe „degetul patru”, așa cum îi spunem
noi, piani
știi, ci îl port pe cel din mijloc, pe mâna dreaptă, și e primul
lucru pe care îl v
ăd în toate diminețile în care mă trezesc. La început
a fost  un pic larg, apoi s-a ajustat de la sine, odat
ă cu trecerea
vremii
și cu transformarea mea în femeia care sunt astăzi.

Pentru că ce a urmat, e o poveste și mai fantastică. Singura
bijuterie care i s-a al
ăturat a fost verigheta, de astă dată cumpărată de mine, tot în spațiu german,
nordul extrem, mi-am le-am dorit cât mai asem
ănătoare cu inelul și doar cu
numele scris în
ăuntru, atemporal, ca dragostea.

Nu le-am mai dat jos nici când studiam la pian, m-am obișnuit cu ele,
doar la mare le p
ăzesc și le las undeva în cameră, ca să nu le duc
grija în largul albastru pe care îl ador.
În timpul sarcinilor nu mi s-au umflat mâinile atât de tare
încât s
ă trebuiască să îmi scot inelul. Nici măcar în timpul nașterilor nu m-a
pus nimeni s
ă îl dau jos.

In 2010 și 2011 ceva s-a întâmplat.  Aproape că nu puteam să-l privesc și pietrele își pierduseră magia. Mă găseam într-o
profunda respingere, îndreptat
ă către mine și reflectată asupra celor aproape mie.

Apoi a urmat singurul moment în care m-a așteptat în
sertar,
și nu în grija cuiva drag,  la Viena, în primăvară, în timpul
splenctomiei. Probabil c
ă orele de la ATI au fost îngrozitoare și pentru că simțeam că îmi lipsește un organ
vital: nu splina, ci privirea odihnitoare spre mâna dreapt
ă, în galben, alb
și albastru.
Probabil c
ă secunda în care am putut să-l simt din nou acolo unde îi este
locul a coincis cu vindecarea mea.

În iulie, la mare, a fost primul an când  am uitat să-l scot
în  plutirea mea pân
ă departe, așa cum îmi place. A fost un alt moment decisiv, fără să știu: a coincis
cu renun
țarea la medicația teribilă care m-a torturat cu atâta perfidie.

N-am reușit să mă gândesc la toate astea până azi, când mă simt dn nou
cea care palpit
ă în ritmul vechilor rune, cea care lăcrimează adânc la
concertul celei mai bune prietene, cea care a înv
ățat să și asculte, nu doar să vorbească, cea care a trăit in 33 de ani
ca al
ții în 333, cea care a cunoscut viața, moartea, iubirea, îndrăgostirea,
chinul crea
ției, bucuria creației, cea care vrea să dea mult din
ceea ce este, pentru ca m
ă simt prea plină de frumos, de bine, de minunat.

Și nu aș fi fost toate acestea fără să primesc descrierea muzicală a unor safire
în forma ochilor mei c
ăprui, care se apleacă, fără ochelari, asupra foilor alb negru
cu portative, v
ăzand inevitabil  inelul magic care îmi va deschide drumul către…simfonia
pe care o a
șteaptă, pe bună dreptate, toți cei care mă iubesc și pe care îi iubesc.

Multumim  Sabina, pentru ca ai impartasit povestea cu noi. Din inima iti multumim. E hrana pentru suflet!
Cu mult, mult drag, Antoaneta si Bogdana.