Am inceput ziua mai cu bucurie, insa de patru zile, de cand am citit povestea de mai jos, ma tot macina daca sa o pun pe blog sau nu. Este un pic terifianta, iar mi-a readus in minte „Let’s talk about Kevin”, care pentru mine a fost un landmark, la momentul citirii. Ma rascoleste cu atat mai mult cu cat am inceput sa citesc printre picaturi de liniste furate si Conceptul Continuu, care este iar cu titlu de revelatie, chiar daca inca nu am trecut de primele 50 de pagini.

E greu de explicat in scris tot ceea ce imi trece prin minte, toate intrebarile, senzatiile, sentimente de bucurie sau dimpotriva de vinovatie, realizarea faptului ca in anumite contexte as fi putut sa fac altfel, sa reactionez in fata copiilor mei mult mai ok si mult mai intelept, sau natural, insa am ales sa reactionez la presiunea societatii, presiune pe care nici nu mai ajungem sa o constientizam, atat de intrata ne este in sinapse.

Si realizez greselile, realizez ca noi, ca si oameni, ca si cultura sau civilizatie, cum vreti voi sa ii spuneti, am pierdut enorm de multe in detrimentul unui asa zis confort, unor reguli samd. Realizez ca vrand nevrand perpetuez multe din greselile pe care parintii mei le-au facut, oricat as incerca sa imi infranez aceasta tendinta, fiind in acelasi timp constienta ca mie mi-au facut enorm de mult rau si eu mai departe le fac rau copiilor mei.

Realizez ca de cele mai multe ori societatea in care am ajuns sa traim nu este asa cum ar trebui sa fie, ca nu ofera un sprijin pentru ceea ce este mai special, ci dimpotriva, uniformizeaza totul, niveleaza si readuce totul in niste parametri general acceptati. Iar cei iesiti din tipare sunt etichetati ca niste ciudatenii. Asa e cazul povestii de mai jos. Iar neintelegerea, neacceptarea tacita, naturala si fireasca a diversitatii plus lipsa de sustinere pe care societatea actuala, cu toate performantele tehnologice si progresul inregistrat, o dovedeste nu duc decat ceea ce se intampla la aceasta ora prin lume.

Somnul natiunii naste monstri si asta e valabil in fiecare aspect la vietii.

Cititi, cred ca va va pune serios pe ganduri (recomand sa ii lecturati tot blogul, este fascinant)

„In the wake of another horrific national tragedy, it’s easy to talk about guns. But it’s time to talk about mental illness.

Three days before 20 year-old Adam Lanza killed his mother, then opened fire on a classroom full of Connecticut kindergartners, my 13-year old son Michael (name changed) missed his bus because he was wearing the wrong color pants.