Acum vreo doua zile, cea mai buna prietena a mea, imi spunea ca nu mai scriu asa cum o faceam pe vremuri. Ca nu mai povestesc ce nazbatii fac copiii, cum trec zilele impreuna cu ei, ce „perle” mai scot. Si am realizat ca asa este. Numai ca volumul zilnic este atat de mare incat pur si simplu nu apuc sa trec in condei. Si imi pare rau, pentru ca marea majoritate le uit, pentru ca vin altele peste ele, si tot asa.

Ieri de exemplu, Raducu a facut ochi pe la opt fara zece. Cum Rebecca este in vacanta, suntem si noi in vacanta, macar cu ora de trezire, asa ca ne permitem sa ne mai lafaim in pat, fara grija mersului la scoala. Asa ca, Raducu a profitat din plin de leneveala din pat, si timp de patruzeci de minute nu a facut altceva decat sa ma mangaie, sa se joace cu parul meu, sa ma pupe si sa se lase pupat, sa se cuibareasca langa mine, sa ma ia cu mainile dupa gat si sa ma stranga bine de tot, atat cat poate el sa o faca. Patruzeci de minute. Pana s-a ridicat brusc in fund, mi-a zis exact acelasi fraze pe care le zice in fiecare dimineata: „Mama, vau a Dada, a Citzi shi a tati” si „Ude sut pucii mei?” (Mama, vreau la David, la Chiti si la tati/ Unde sunt papucii mei) si asta a fost. As mai fi stat asa, la mangaieri de manute mici si pupaturi, inca vreo patru sute de minute. Sau mai multe.

Intrarea in sufragerie o facem de mana, si aparitia lui David este semnalizata cu voce extaziata „Dadaaaa!”. Dintr-odata imi da drumul la mana si o zbugheste pe canapea langa David. Care David, este fara exceptie, ultimul care se culca din casa, si primul care se trezeste. Acelasi strigat de incantare se aude si cand apare in peisaj sora cea mare. Care a inceput sa aiba deprinderi de copil mare sau de adolescent in devenire, caci se poarta ca o diva, morocanoasa si bosumflata, pana reuseste sa treaca cu bine pragul dintre somn si trezire.

Isi beau laptele impreuna, Radu il combina cu cate o gura de apa si cateva guri bune de „tete”, dupa care trecem la schimbatul scutecelor pline-ochi de peste noapte si a pijamalelor cu hainele de casa. Operatiune ce poate sa dureze doua minute sau o ora. Timp in care ii alergam prin casa, sau ne lasam pagubasi, si ii mai intrebam din cand in cand daca vor sa se lase imbracati.

Cam asta este prima ora din fiecare dimineata. Din diminetile in care trezitul nu se face la ora sapte si bantuim ca bezmeticii sa facem cafeaua, sa ne deschidem ochii, sa ne imbracam, sa facem pachetelul si sa o zbughim spre scoala, inca incomplet trezite din somn.

Am vrut doar sa il consemnez, caci altfel cu siguranta ca peste un an voi uita timbrul vocii intrebatoare „Ude sut pucii mei”, minutele bune de leneveala si pupaturi, chiotele de bucurie la revederea fratilor mai mari, fata incruntata a somn a Rebeccai, pozitia lotus-reinventat in care ne asteapta David in fiecare dimineata pe canapea. Peste un an vor fi altele de tinut minte. Cel putin la fel de frumoase.