Ana Maria Sterian de la Editura Mac-Mac face introducerea. Este viitoare mamica si unul din primele lucruri pe care le-a constientizat din momentul in care a ramas insarcinata a fost faptul ca trebuie sa se informeze si sa aprofundeze ce inseamna sa fii parinte.

Primul vorbitor:

Antonia Noel este mama lui Alexandru, de opt ani, de la care spune ca invata zi de zi cum sa fie o mama mai buna. Este consultant in comunicarea relationala, trainer CNFPA, specialist in zona de parenting, colaborator al emisiunii Totul despre mame de la Prima TV si consultant acreditat al metodei Espere.

Mereu ne punem intrebarea daca suntem parinti buni. In primul rand trebuie sa stim cum sa raspundem celor trei nevoi de baza al copiilor: fiziologice, educationale si relationale. Ca adulti suntem responsabili de mediul in care copilul va creste. Ceea ce este cel mai important, noi ca parinti trebuie sa invatam cum sa raspundem nevoilor relationale ale copilului, dincolo de acoperirea celor fiziologice si educationale.

Relatia este comparata cu o metafora, o esarfa, ce are mereu doua capete, Antonia subliniaza faptul ca „relatia” este un organism viu, care necesita ingrijire. Sentimentele nu pot fi controlate, si nu exista doua sentimente absolut identice, insa calitatea relatiei poate fi controlata de catre noi. Este valabil pentru orice tip de relatie, mai ales de cea cu copiii nostri.

Una din cele mai mari greseli este sa confundam sentimentele cu relatia, fapt ce poate periclita calitatea relatiei cu copilul nostru. Relatia, puteti sa v-o imaginati sub forma esarfei, prin care in permanenta circula fluxuri dintr-o parte spre cealalta si invers.

Intr-un cuplu, odata cu aparitia unui copil, dintr-odata sunt trei astfel de esarfe, iar femeia, respectiv barbatul capata doua noi dimensiuni: dimensiunea de mamica/tatic (cea/cel care spune „da” respectiv dimensiunea care ofera) si dimensiunea de mama/tata (cea/cel care spune „Nu” si pune limite, respectiv dimensiunea care cere). Deci in mod evident, la o prima privire, lucrurile se complica incomparabil de mult, odata cu aparitia unui nou membru in familie.

Una din regulile de baza ale metodei Espere: Vorbesc cu copilul in aceasta relatie si nu despre copil. Vorbesc la capatul meu de relatie, vorbesc cu un eu personalizat. Incetez de azi sa ii spun copilului „poti/nu poti, du-te la culcare, fa asta/nu face asta” ci „te invit sa mergem la culcare, iti propun sa…..”. In mod natural, datorita faptului ca nu am fost obisnuiti noi insine sa comunicam in copilarie, noi vorbim imperativ, cu „capatul” nostru al esarfei in dezacord de inaltime fata de capatul de esarfa al copilului.

Sistemul anticomunicational:
Trebuie sa reusesti. Nu o sa fii niciodata gata. Nu conta pe mine sa iti mai cumpar ceva daca pierzi… Dupa cate am facut pentru tine tu asa imi multumesti. Cu cine semeni cu caracterul asta? Ia exemplu de la X el nu greseste niciodata. Nu fa pe desteptul cu mine.

Acestea sunt mesaje toxice, mesaje primite de noi in copilarie, sunt devalorizari, santaj, comparatii inutile, acuzatii/reprosuri – ulterior copilul, crescand, va putea cadea prada anumitor situatii care il vor putea pune in pericol. Intretinand acest mod de culpabilizari, reprosuri, vorbind la capatul lui de relatie, vom creste un copil care nu va fi autonom, responsabil.

In momentul in care de ex copilul tipa, urla, si noi nu stim de ce, intrebarea „de ce” este acuzativa, ii minimalizeaza tipetele, importanta lor, si metaforic ii pune un calus pe gura copilului, care va avea ulterior alte manifestari, cum ar fi zbaterile, daca continua  seria de intrebari acuzative, corpul va exprima in felul sau prin eczeme sau alte manifestari, mai mult sau mai putin evidente.

Cel mai important este sa diferentiem copilul de comportament!  
Comportamentul poate fi pregnant intr-un anumit moment, insa este doar un rol, intr-un anumit moment. 


Cum ii putem raspunde, astfel incat sa ii dam posibilitatea sa isi poata gestiona singur trairile:

„Vad ca plangi, nu stiu ce s-a intamplat, insa eu sunt mamica ta, sunt aici, gata sa te ascult”

Antonia prezinta cazul in care copilul urla/vrea ceva, mama vorbeste la telefon cu cineva important, tatal mai vine si vrea si el ceva. In cazul acesta, copilul scutura de esarfa, iar noi ca mame trebuie sa decidem in propria relatie (noi cu noi, mental) in ce pozitie suntem in momentul respectiv: mama, profesionista, sotie, etc. si sa ii comunicam copilului ce suntem in acel moment, avand certa convingere ca le spunem adevarul, fara sa avem tonul ca vrem sa scapam de el, ca il pacalim.

Ascultarea activa: registrul real, registrul imaginar (al fricilor si al dorintelor), registrul simbolic. Conectarea cu copilul trebuie sa fie in registrul in care copilul vorbeste. Mi-e foame – registru real. Imi doresc camionul de la magazinul X – nu raspund ” nu am bani” caci este din registrul real. In registrul imaginar, focusul nu trebuie sa fie pe camion, ci pe copil. „Mami, cumpara-mi camionul” – raspuns „Eu in calitate de parinte sunt responsabil de nevoile tale, tu esti responsabil de dorintele tale”

„Arata-mi dorinta ta, ca vrei acest camion” il incurajam pe copil, ii spunem „vai e o dorinta foarte frumoasa” si canalizam discutia pe aceasta directie, astfel incat sa ii facem sa o vizualizeze, printr-un desen, printr-un gest simbolic de a crea o cutie a dorintelor, si sa o transformam intr-un mini proiect care sa ii stimulam imaginatia si mai mult.

Ideea cu crearea unui proiect este de a-l responsabiliza, de a-l ajuta sa isi realizeze singur dorintele. In cazul in care le raspundem imediat indeplinindu-le noi dorintele, in timp devalorizam in realitate dorintele, cream frustrari mai tarziu cand vor deveni adulti, dorintele vor creste in dimensiuni (azi un camion, peste zece ani va dori un avion privat).

Multumim, Antonia!

Urmatoarea vorbitoare este Monica Reu, care nu cred ca mai are nevoie de nici o prezentare!

Comunicarea non violenta este la inceput un instrument, insa este pana la urma un mod de a vedea lumea, un mijloc de a crea conectare, conectare cu ajutorul careia se pot gasi acele strategii benefice pentru indeplinirea nevoilor tuturor.

La baza oricarei actiuni se afla o nevoie!

De cate ori nu am auzit „Ia uite, plange din nimic. Daca nu ai motiv sa plangi lasa ca iti dau eu un motiv!” Intotdeauna exista o nevoie!!!

Toate fiintele umane impartasesc aceleasi nevoi: autonomie, comunicare, relationare, iubire, siguranta, apreciere, autenticitate. Nu toate fiintele umane au nevoie de Coca Cola la masa de pranz de exmplu, zice Monica. Companiile vor aduce mereu in discutie nevoi pe care incearca sa le induca.

De aceea este extrem de important ca noi sa ne constientizam mai intai nevoile noastre. Una din nevoile de baza este cooperarea. Multi parinti confunda cooperarea cu supunerea. De cate ori nu ati auzit „copilul meu nu coopereaza”?

Scopul pana la urma e de a crea un mediu de familie in care nevoile fiecarui membru al familiei sa fie puse pe acelasi plan valoric. In cultura familiilor tipic romanesti, unul mereu isi impune dorinta, unul va fi invingator si altul va fi mereu invins. Intr-un sistem de familie daca ajungem sa avem o situatie in care  unul isi va impune autoritatea, toti vom avea de pierdut, nu numai membrul care a fost „invins”. De multe ori oscilam in pozitia in care renuntam noi ca parinti la nevoile noastre si pana la urma ajungem sa pierdem si sa ne umplem de frustrari si implicit pierde si copilul. De exemplu, daca nevoia noastra de odihna ar fi indeplinita, am gestiona cu totul altfel situatiile cu copiii nostri.

Educatia noastra (din copilarie) nu s-a bazat pe ascultarea si acceptarea nevoilor noastre. de aceea, acesta este primul pas care trebuie facut.

5 obiceiuri care conecteaza:

• Renuntarea la etichete – cand ne identificam foarte puternic cu rolul de parinte, ne punem in situatia de supunere a copiilor (eu vorbesc/ea asculta. eu decid/ea urmeaza), ceea ce este gresit entru ca ii invadam teritoriul, autonomia, increderea. Copilul este o fiinta intreaga, completa, care are tot ceea ce ii trebuie ca ea sa functioneze si sa se dezvolte.

Noi nu crestem copii, noi crestem adulti! zice Monica si are enorm de multa dreptate. Cand ne inchistam in rolul de parinte, ne tensionam pentru ca avem presiunea aceasta autoindusa, iar copilul este si el frustrat pentru ca este tratat nu ca un partener ci ca un executant. De cate ori nu ati auzit: „cat esti la mine in casa faci cum zic eu”?

• Trairea valorilor personale – in privinta transmiterii valorilor, sunt doua modalitati: impunerea valorilor noastre copilului, prin predici foarte lungi, explicatii sofisticate (una din valorile impuse este „sinceritatea” – „deci orice pana la minciuna”. Putem sa transmitem o valoare pe care noi nu o resimtim?!? NU! Copiii vor invata mereu prin comportamentele pe care le vad, nu prin ceea ce transmitem! Pretuim nonviolenta? Haideti sa o traim!). 

Actiunea este cea care vorbeste copilului, nu predica.

• Feedback (in care ii spun copilului care este impactul comportamentului sau asupra mea) – modul in care oferim feedback – vorbim mereu de impactul pe care o actiune de-a lui o are asupra mea. Vorbesc de la capatul meu de relatie despre ceea ce simt. Comunicarea poate sa ne conecteze, sau sa ne deconcteze, in functie de felul in care transmitem mesajul. Deconectarea se face atunci cand vorbesti despre el: „l-ai lovit pe fratele tau, esti un rau, treci la tine in camera”. Resursele copilului se vor duce fie catre a ma combate, fie ca sa se apere, dar cooperarea autentica nu va avea loc. Conectarea ii invata pe copii ca putem spune ceea ce ne nemultumeste intr-un mod respectuos: „hey, uite cand il lovesti pe fratele tau, eu sunt ingrijorata, pentru ca eu vreau sa va stiu pe amandoi in siguranta”. Aici vorbim despre noi, insa cel mai important este ca noi sa ne constientizam nevoile si sentimentele. Din nou, noi am fost crescuti intr-un sistem in care sentimentele noastre au fost mereu inabusite, si au fost considerate slabiciuni.

Din aceasta cauza, de cele mai multe ori nici noi nu stim de ce avem nevoie. Si mai intai este crucial sa ni le descoperim, sa le intelegem, ca sa le putem comunica mai departe in mod autentic catre copil

• Empatie/ascultare de calitate (fata de sine si fata de copil) – sa vedem lucrurile si din punctul de vedere al copilului, sa il intelegem sincer. Paranteza: Copilul nu poate oferi relaxare. Este o munca pe care noi adultii trebuie sa o facem!

Ne nastem cu capacitatea de a fi empatici. Din pacate si asta a fost tabacita in copilaria noastra. In mod perfect ar trebui sa ajungem sa traducem actiunile copilului nostru in sentimente pe care sa le poata exprima. Ajungem deseori sa ne comportam diferit in public in anumite momente fata de copilul nostru.

Cu ajutorul empatiei, in momentul in care copilul este furios, si loveste, este mai usor sa il ajuti sa constientizeze care sunt sentimentele sale exprimandu-le verbal: „Stiu ca esti furios”.

Cu ajutorul empatiei, copilul va sti ca atunci cand va avea o problema, va gasi in parinte un partener de comunicare si nu un om care sa ii tina predici si sa ii ofere instructiuni

• Apreciere a ceea ce imi place, ma bucura – observam ca vorbim mai mult cu copilul atunci cand face un lucru care ne deranjeaza. Am ajuns sa ne concentram asupra lucrurilor care nu merg in viata de zi cu zi, in loc sa ne concentram pe lucrurile care dau valoare. Uneori sentimentul care ne da siguranta intr-o relatie va scoate ce e mai rau in noi. In relatia cu copiii, acestia au nevoie ca noi sa exprimam feedbackul negativ, insa mai mult ca orice au nevoie ca noi sa apreciem, sa verbalizam lucrurile bune si faptele frumoase pe care le fac copiii nostri. 

In loc sa ne focusam pe „x nu ii da jucaria lui Y”, sa complimentam momentul in care „x i-a dat jucaria lui Y”, exprimand, dand glas bucuriei pe care gestul respectiv a adus-o asupra noastra.

Un exemplu bun este sa ne creeam o rutina, in fiecare seara sa ne exprimam intr-un moment dedicat, acel lucru care ne-a facut fericiti in ziua respectiva.

Aduceti cat mai multa apreciere in viata voastra, ne recomanda Monica.

La final, Monica ne-a povestit si de ce animalul simbolic al comunicarii non violente este girafa. Girafa se pare ca are cea mai mare inima in raport cu restul corpului. Girafa nu ia lucrurile personal, se pare ca are cea mai mare capacitate de detasare. Metaforic vorbind (evident), niciodata actiunile copiilor nu trebuie luate personal, ca un atac la autoritatea, persoana noastra. Copilul daca se tavaleste pe jos nu o face ca sa ne sfideze, sau ca sa ne „faca de rusine”. Daca copilul face acest gest, il face pentru ca are incredere in noi.

„Nu vreau sa fiu un parinte perfect, dar in fiecare zi vreau sa fiu un copil mai putin prost”

A fost Monica Reu. Multumim!!!

Pauzaaa!

Gata, ne-am reintors cu forte noi din pauza, si o ascultam pe Otilia Mantelers, ultima vorbitoare de azi, dar nu cea din urma!

Otilia incepe prin a spune ca nu trebuie niciodata sa subestimam cat de greu e sa fii parinte si sa avem intelegere, empatie si compasiune pentru noi insine inainte de toate.

Playful Parenting nu este despre a invata cum sa construiesti un castel din Lego. Este despre apropiere, conectare, rezolvarea unor probleme ale copiilor cu ajutorul jocului. Otilia ne povesteste cum a depasit cu ajutorul Playful Parenting un moment dificil din viata familiei ei, in care Yuri, baietelul ei cel mare a sarit in piscina fara aripioare si a fost la un pas sa se inece si a capatat o fobie fata de apa. Discutand sub forma unui joc, cu doua personaje imaginare, un leu si o caprioara de plus, Yuri a reusit in timp sa isi exprime sentimentele si fricile traite in momentele in care s-a aflat sub apa si ulterior si-a invins inclusiv teama de apa.

Jocul apropie. Conecteaza. Intrebarile din parc „cum te cheama”, „cati ani ai?” nu inseamna conectare. Insa daca te duci si simulezi de exemplu un accident intre doua camioane, da, atunci te conectezi.

Emotiile cu care ne nastem sunt: frica, furia, dezgust, surpriza, bucurie.

Paranteza: eu la Otilia Mantelers nu pot sa fac live blogging. Otilia trebuie vazuta si ascultata pe viu!!! Este imposibil sa redai charisma cu care povesteste!

Ce inseamna conectarea (cea mai importanta valoare in relatia parinte – copil):

• sentimentul copiilor ca sunt vazuti ca noi, ca sunt apropiati, ca au aprobarea si iubirea noastra
• vital pentru inteligenta copiilor nostri
• senzatia de siguranta si securitate emotionala

Fiecare copil are stilul sau propriu de a se conecta si trebuie sa ne adaptam fiecaruia.

Timpul special sau quality time – timpul acela pe care noi i-l dam copilului in care facem ceea ce vrea copilul. Este timp 100% cu el si pentru el, fara alte disturbari.

Repet, este practic imposibil sa faci live blogging cand vorbeste Otilia, va spun sincer, mergeti sa o vedeti la un curs, caci este savuroasa.