Asta este continuarea venita un an si ceva mai tarziu la raspunsul oficial pe care am incercat sa il dau la intrebarea „Ei, si cum e cu trei?”, si m-a inspirat si postarea de ieri, indeajuns de mult incat sa ma apuc si sa enumar aleatoriu cate lucruri facem intr-o zi obisnuita. Ce a iesit, vedeti mai jos :)

Nu cred ca am un raspuns. Doar ca iau fiecare zi pe rand, ca am renuntat sa mai am asteptari, ca am invatat si mai mult sa ma bucur de lucrurile marunte si invat in continuare sa fac asta. Si unele zile par mai scurte, si oboseala pare se risipeste undeva in eter, si „nu mai pot” nu prea isi mai are locul in viata mea. Si mereu gasesc ceva de optimizat in activitati, nu imi iese intotdeauna, dar exact din aceasta cauza sunt extrem de recunoscatoare ca il am langa mine pe Radu, care preia de multe ori anumite „task-uri” si care a invatat si el sa ma ia exact asa cum sunt, uneori mai cascata, mai dezordonata, mai uituca.

Jonglez, de fapt jonglam impreuna, zilnic. Caci diminetile noastre sunt matinale, copiii intra in priza de pe la sapte dimineata, indiferent ca e marti sau duminica. Cafeaua si laptele sunt apanajul lui Radu, imbracatul copiilor e pentru cine se nimereste. Sunt doua cafele si trei cani de lapte de facut, doua seturi de pijamale de schimbat, nitel mai tarziu un mic dejun copios pentru cinci de facut si o chiuveta plina de vase de spalat, cel putin trei portocale de stors, si iar de spalat, strans si curatat. E joaca de organizat, sunt certuri si mini conflicte de aplanat, un ghiozdan de pregatit pentru iesitul afara, pune doi pampersi, trei ape plate, ceva de rontait, o banana, o grisina, servetele multe, si umede si uscate, hai si ceva de schimbat, ca uite, ieri s-au facut ca niste purcei cand au udat gradina bunicilor si erau uzi pana la piele si ne-a luat mama ca nu suntem prevazatori si nu avem grija. Intre timp realizez ca azi este ziua de paine, fac un mic calcul, cat sta la dospit, cat sta in cuptor, deci clar nu am cum sa o fac acum, o las pe mai tarziu.

Printre picaturi, gaseste ceva comod de aruncat pe tine, spala-te pe dinti, pe fata, aoleu, trebuie spalati si copiii, pune lentilele, ca deja e vara, te dor ochii daca nu ai ochelarii de soare pe nas, iar aia de vedere nu au lentile heliomate. Apuca-te sa imbraci copiii, ah, iar multumesti cerului ca exista Radu, care deja i-a imbracat pe amandoi, du-te si negociaza cu Rebecca ce haine sa puna pe ea, propui trei tinute, le rejecteaza pe toate pe motive diverse, din care nu lipseste eterna „Urasc culoarea roz, roz e cea mai urata culoare”, sau eterna „Iar in pantaloni scurti, m-am saturat de pantaloni scurti”, si te gandesti pentru a mia oara ca „uh, ce bine ca am scapat de pink obsession” realizand in acelasi timp ca inca rozul mai domneste in dulap. Si dupa atatia de „asta nu”, „asta nu” te gandesti ca e bine totusi ca nu ai ales cariera de personal shopper ca ajungeai la faliment de mult, dar pe de alta parte cu un asa client e imposibil sa ai succes, caci ce ii place dimineata, nu ii mai place dupa amiaza. Si simti incet incet cum apar niste nervisori pe cerul diminetii, tragi aer in piept de doua ori, inspiri, expiri, zici doua mantre de catre trei ori si-o iei de la capat cu propunerile vestimentare. Intre timp baietii sunt gata, la usa, incaltati, fac o galagie de nedescris, in mod logic si normal ajung si la o mica incaierare, unde sunt sepcile, unde sunt cheile de la masina, trebuie sa scoatem bicicletele baietilor de acolo, unde e cheia de la subsol, ca de acolo trebuie sa scoatem bicicleta Rebeccai, Rebecca mai trage o ultima serie de comentarii, ca „de ce iar in tenisi, de ce nu pot merge pe bicicleta in sandale”. Imi caut cheile de la casa, telefonul, pe care evident ca l-am uitat undeva prin periplul meu prin toate camerele, refac traseu mental, gata am gasit si telefonul putem iesi afara. Afara alergam de zor dupa ei, unul fuge intr-o directie, altul in alta, in cartierul asta nu se merge pe trotuar, pentru ca fie trotuarul nu exista, fie e plin de masini parcate, fie este decorat cu „prajiturele” de la caini, si ajungem invariabil pe strada, unde mai sunt vitezisti care vad strada libera si testeaza limitele masinilor pe care le conduc. In parc sarim ca albinutele din floare in floare, acum la leagane, acum la tobogane, acum escaladam dealul, acum facem curse cu bicicleta, acum ne turnam nisip in cap. Asta in varianta in care ramanem in cartier. Ah, si daca suntem in cartier, automat, vizitam gradina bunicilor, unde aproape zilnic inecam o floare nefericita, caci ultima pasiune este udatul gradinii. Si iar cearta pe singurul furtun din dotare. Si tot asa. Daca alegem sa mergem prin alte parcuri, la distractie se adauga alegerea melodiei care va fi ascultata pe drum. Si inca nu am scapat de una din melodiile din coloana sonora la lui Cars, insa i s-a mai adaugat o melodie de pe un album mai vechi al lui Mika. Pe care Raducu o adora, si numai pe aceea vrea sa o asculte. Asa ca, jumatate de ora dureaza drumul pana la destinatie? Jumatate de ora ascultam melodia lui Mika (sau cum ii spune Raducu „Nicu” :)).

Ajungem in sfarsit inapoi acasa la pranz, spala copiii pe maini bine de tot, schimba-i in hainele de casa, fugi la frigider, scoate supa, incalzeste-o, pregateste castronelele, trei linguri, doua „babetele” sa nu porcosim tricourile, da-le de mancare, spala iarasi vasele, si pe nesimtite s-a facut ora doua, pleoapele se ingreuneaza, hai la nani. Mai am timp sa pregatesc aluatul pentru paine? Hai, dar repede. Bine, repede. Un sfert de ora mai tarziu aluatul incepe sa se odihneasca in castron, acoperit la umbra, Rebecca se uita la reluarea de la Masterchef, caci a renuntat la somnul de dupa amiaza de mult, Raducu ma ia in primire pe mine, David il ia pe Radu in primire, si ne rasfiram prin casa la somn. Odata cu ora cinci atmosfera revine la viata, „mami, mi-e foame”,  hai pune masa, in sfarsit stam si noi toti cinci la masa, stai ca David nu mai vrea sa manance, fuge la baie sa se spele pe maini, urmat indeaproape de Raducu, care zboara la propriu de pe scaun, nah, ca am reusit de data asta sa rezistam vreo zece minute impreuna, toti cinci la aceeasi masa. Strange masa, spala vasele, baga painicile la cuptor, mai verifica-le din cand in cand, caci cuptorul arde pe diagonala, copiii alearga prin casa cu tractoarele, se invart in jurul mesei si dau emotii maxime la fiecare curba luata, poc, mai pun o frana direct in frigidere, saracele frigidere sunt pline de semne si indoituri, e o galagie greu de imaginat. Nu e funny deloc sa fii vecinul nostru.. E gata si painea, acum putem iesi afara linistiti. Iar imbraca-i, iar o luam de la capat cu discutiile pe marginea garderobei cu little miss naughty, iar uit cate ceva, iar e Radu care ma salveaza. Iar alergam, iar ne intoarcem trei ore mai tarziu, prelingandu-ne de aceasta data pe trepte pana la etajul 2 1/2.  Le punem un film, poate-poate stau putin linistiti. Ei se uita la film in timp ce se cocoata pe canapele, fotolii sau pervaz, David se uita la ecran de jos in sus, cumva atarnat, cu picioarele cocotate pe perete, in timp ce Raducu se uita ancorat de „tete”, cu un ochi si jumatate. Ii luam pe rand la dus/baie, taiem cele 60 de unghiute, pregatim ghiozdanul pentru a doua zi de scoala, ii bagam in scutece/pijamale, evident ca mai pregatim cate ceva de-ale gurii, ca doar atata energie consumata cere reincarcare, si nu reusim sa ne tinem de vreo regula similara cu „nu se mananca dupa ora tz”. Intr-un final, se dau pupicii multi de noapte buna, in combinatii diverse, iar casa incepe incetul cu incetul sa reintre in modul „liniste”. Este ora 11:00, iar eu si Radu picam si noi la datorie.

Cam asta a fost un exemplu de zi de weekend. In rest, printre toate astea se insereaza mersul la piscina cu Rebecca de doua ori pe saptamana (care e o experienta in sine), cele trei sedinte de karate de luni, miercuri si vineri, ora de franceza, ora de engleza, drumul zilnic spre scoala, temele si lectiile la romana, matematica, mediu, franceza, engleza, gatitul si pregatitul mancarii, stransul rufelor, stransul jucariilor, in mai multe iteratii pe zi, datul cu aspiratorul, caci de cele mai multe ori nu mananca numai ei, ci mananca odata cu ei si covorul si podeaua, si canapeaua, stransul hainelor aruncate te miri pe unde. Mai sunt jocurile pe care le faci cand vremea de afara te tine in casa, de la pictura care se lasa cu transformarea lor in niste indieni (ultima oara si-au pictat mainile pana la cot, in culoare farte uniforma, ce e drept. Albastru si verde. Precious!), pana la activitati mai pasnice si mai putin consumatoare de resurse. Mai sunt momentele in care vor sa gateasca impreuna cu tine, si zece minute mai tarziu realizezi ca au acaparat tot blatul de la bucatarie si tu nu mai ai nici un centimetru patrat sa iti desfasori treaba. Si cate si mai cate, caci le uit daca nu le consemnez undeva.

Si acestea sunt doar rutinele zilnice. De joaca nici nu prea am mentionat, joaca impreuna cu noi, mai exact. Cand ne ascundem prin casa, sau cand Radu se transforma in „patoma” (fantoma) si ii alearga prin toate camerele, iar ei chiuie si tipa de incantare, cand dam pe VH1 si ne punem pe dansat, cand ne intindem pe jos si ii lasam sa ne calareasca, noi ii gadilam, si ei rad in hohote pana aproape de lesin, cand mergem sa ne spalam pe maini/dinti/you name it, si ajungem sa stam un sfert de ora sa ne jucam cu apa, cand dau buzna in dormitor si sar in pat pana raman fara puteri, cand imi vandalizeaza dulapul de pantofi, sau cand golesc de carti toata biblioteca Rebeccai si fac gramajoare organizate. Nu am mentionat nici zecile de negocieri zilnice, zecile de momente in care sunt de aplanat conflicte, de alinat dureri, de dragalit, iubit, mangaiat pupat, ingrijit genunchi juliti, sters lacrimi de crocodil, calmat spirite inflamate, impartit jucarii, multumit pe toata lumea.

Si hai sa mai adaugam la lista lucrurile de „oameni mari”, toate problemele cu care ne confruntam zilnic, o factura, o pana de curent, se strica un aparat, se arde un bec, nu ai net si nici TV desi esti cu plata la zi si banii sunt la RDS de mai bine de o saptamana, si pierzi ore intregi facand reclamatii peste reclamatii, iti mai este rau, mai trebuie sa faci si niste analize, probleme cu masina, postari de scris, mailuri de trimis, intrebari la care trebuie sa raspunzi, momente in care simti ca te agiti ca un peste pe uscat, momente in care realizezi ca ai nevoie de bani si pentru cutare lucru, si bani nu mai ai, bete in roate puse de orice fel de contact cu autoritatile statului, telefoane de dat, responsabilitati la job, sfaturi solicitate, si mai gaseste putin timp si pentru cuplu, hai un film, o ora la o terasa, azi joaca Steaua, zece minute seara inainte sa ti se inchida ochii, o invitatie de onorat, o vacanta de pregatit, bagaje de facut, cumparaturi saptamanale sau poate zilnice, caci mereu se termina cate ceva, un drum la dentist, inca un dinte de lapte de scos.

Cam asta ar fi shortlist-ul pentru care imi trebuie mie rezerve inepuizabile si regenerabile de energie la cote maxime in permanenta. Ma opresc aici. Scriu de ieri la postarea asta si cred ca voi mai scrie multa vreme de acum inainte daca nu pun stop.