Va povesteam saptamana trecuta de unde imi iau eu energia pentru a face fata copiilor. Ulterior, asta m-a inspirat sa scriu si urmatoarea postare, exercitiu personal, prin care am reusit si eu (Radu included) sa vad cam ce se intampla intr-o zi obisnuita la noi in casa. Exercitiul acesta, binevenit de altfel, a avut darul de a ma surprinde prin rezultatul lui (am scris materialul cap-coada fara sa reiau vreun pasaj pana la final). Si am fost surprinsa din doua motive: unul pentru ca evident ca am uitat sa scriu o gramada de alte mici lucruri care se intampla zilnic si al doilea pentru ca am avut un moment din acela de iluminare, in care am realizat ca facem al naibii de multe lucruri. Nimicuri, detalii care sunt energy killers, rutine zilnice care te seaca de energie pentru altceva, lucruri care nu se vad, atunci cand sunt, dar care scoase din program din extrem de deranjante daca nu sunt facute.

Si sunt energy killers, si daca nu as fi fost de cursa lunga, cred ca as fi clacat de mult. Am vazut destule cazuri in jurul meu, nefericite, in care fie s-a pus brusc punct la totul, si unul dintre parinti a plecat vazand cu ochii, fie unul dintre parinti a cedat fizic si a trecut prin perioade lungi de boala. De obicei in astfel de cazuri despre mama se vorbeste. Este o vorba care spune „Daca mama nu e bine, nici copiii nu sunt bine” si este 100% true. Si atunci ce faci? Ca de vorbit am vorbit extrem de mult despre ceea ce trebuie facut on a daily basis, pentru copii, pentru casa si asa mai departe, dar nu prea am vorbit despre ceea ce ar trebui sa facem pentru noi insine, pentru sufletul nostru. Desigur, ceea ce am scris despre cum ar trebui sa lucram cu mintea noastra, sa eliminam barierele oboselii si sa lasam loc unei bune dispozitii autentice este perfect valabil, insa si asta ia enorm de mult timp, este consumatoare de resurse mentale si de multe ori nu functioneaza pentru ca nu dispunem de uneltele potrivite.

Si este ca un roller coaster totul, cu ups and downs, a caror distanta creste pe masura ce trece timpul daca nu facem nimic. Been there, done that. Eu a trebuit sa ajung in cel mai de jos punct, din cauza epuizarii fizice si psihice, pe fondul unor luni bune de nopti albite de mezin, ca sa constientizez faptul ca trebuie sa schimb ceva si ca nu fac nimanui nici un bine (mai ales mie) daca ma las prada oboselii. Asta se intampla undeva prin septembrie 2011.

Asa ca unul din primele lucruri facute a fost sa fac cate ceva pentru mine, sa imi fac timp pentru mine si ceea ce imi place mie sa fac. Ulterior, am reinceput, mai timid, sa ne rezervam timp pentru cuplu. Nu va lasati imaginatia sa zboare, ne-am format incetisor rutina de a iesi macar o data pe saptamana, trei-patru ore in doi. Nu este usor, caci te obliga la o desfasurare de forte, sa lasi trei copii in grija altcuiva. Nu a fost usor nici mental, caci cel mai greu este sa te desprinzi si sa scapi de „guilt feeling-ul” pe care il resimti de fiecare data cand pleci de acasa ca sa „te distrezi”. Odata pentru ca lasi copiii in grija altcuiva si in al doilea rand pentru ca mental asociezi actiunea cu „scapatul de copii”. Insa, tot in timp, treci si pe asta, mai ales cand vezi ca rezultatele nu se lasa asteptate, si ca odata ajunsi inapoi acasa ai energie inzecita pentru a te juca cu ei.

Si in acest moment lucrurile sunt cat se poate de clare. Si asocierea cu reincarcatul bateriilor este cat se poate de potrivita, pentru ca exact asta se intampla. Punctual, pe mine a ajuns sa ma reincarce cam orice activitate pe care o fac, inclusiv (sau mai ales) sa scriu. Am ajuns sa ma bucur de orice moment in care pot fotografia, de orice dimineata in care lumina patrunde in camera pe ochiurile de la jaluzele (si este ceva de-a dreptul spectaculos atunci cand este soare), de orice mic cadou pe care il primesc (din categoria „my fabulous life as a blogger”, vorba preluata de la Ada). Am ajuns sa ma bucur si sa gust din fiecare experienta pe care mi-o ofera viata de zi cu zi si de fiecare lucru marunt cu care ma intalnesc.   Si asta m-a ajutat enorm. Si ma reincarc cu energie din cele mai banale lucruri, chiar si dintr-o simpla manichiura zmeurie, cum perfect spune Ana, poate si pentru ca nu mi se intampla prea des. Gust din fiecare pentru ca sunt in portii mici, insa perfect dramuite.

Poza de mai sus este un exemplu cum nu se poate mai potrivit. O vizita la coafor lasata cu o freza „aiuristica”, ritualul intinderii sculelor de machiat (machiaj pe care mi-l aplic o data pe luna sau poate si mai rar), ritualul manichiurii (facute pe repede inainte, dar cu o culoare ce nu avea nici o legatura cu sezonul in care ne aflam atunci), alegerea tinutei (deloc intamplator a fost aceeasi tinuta pe care o purtasem si cu un an in urma la acelasi eveniment „Portret de femeie”), alegerea bijuteriilor (bratarile cu numele Rebeccai, luate din Londra acum sase ani si colierul Chic Victim primit de Craciun de la Radu), drumul pana la locul de desfasurare (impreuna cu Rebecca,  cu Muse in boxe, prin rush-hour-ul orasului), frigul de afara (era sfarsit de februarie si era „brrrr”), bucuria ca am gasit loc de parcare exact in fata hotelului Continental (asta da motiv de bucurie, sincer!), bucuria de a ma revedea acolo cu oameni dragi mie, de a sta la un mic chit-chat cu fiecare dintre ei, toate laolalta au scos exact acea atitudine de relaxare care se desprinde din imagine. Si numai privind fotografia (nu-s narcisista, ba chiar mereu am senzatia ca nu ies bine in fotografii, motiv pentru care rar ma uit la pozele cu mine) si ma reincarc cu energie. Am pus atatea detalii in paranteze, pentru ca fiecare isi are rolul sau in a genera o stare de bine. Exact lucrurile mici, aparent insignifiante. La o prima privire, „shallow” dar va asigur ca e departe de a fi asa.

Si nu pot spune ca asta ma face o mama mai buna in general, insa in mod cert ma face o mama mai buna pentru copiii mei si asta imi este mai mult decat indeajuns, fiindca nici nu imi doresc mai mult.

PS: Nu va voi povesti despre lucrurile nashpa care ni se intampla si alea zilnic, nu ca nu ar face obiectul postarii, dar nu este ceva ce sa impartasesc public, din punctul meu de vedere. Insa sunt al naibii de multe, viata nu e always roz, iti mai da din cand in cand si suturi crunte in partea dorsala, si conteaza enorm atitudinea cu care le incasezi. Punctul de low maxim pentru mine a existat, a fost acolo, nu este zi de la Dumnezeu in care sa nu ma gandesc la el, a fost un adevarat „wake-up” call si pot spune ca mi-am invatat lectia cum se cuvine.

Si la final, caci toate aceste impartasiri au avut un scop, si ma bucur ca am avut „scuza” Varta de a le face (altfel nu stiu daca m-as fi apucat sa le pun pe hartia virtuala) va invit la un concurs in care va rog frumos, frumos de tot, sa imi impartasiti si voi, la randul vostru, cam care sunt acele momente din care va trageti voi seva si energia de a merge mai departe. De unde va reincarcati voi bateriile? Si ar fi perfect daca mi-ati trimite o fotografie sugestiva, eu promit sa le pun pe pagina blogului, intr-un album dedicat, si sa le jurizez cu cea mai mare impartialitate. Am pentru voi trei premii, de fapt Varta are pentru voi trei premii, va astept comentariile si pozele pana miercurea viitoare. Mi-as dori sa fiti in numar cat mai mare, sa aratam ca dincolo de a fi mame avem nevoie sa fim noi insine cu bateriile la maxim incarcate, astfel incat sa facem fata intr-un mod frumos tuturor celorlalte provocari.

Imi tot vine in cap vorba pe care tatal meu i-o repeta again and again mamei: „crezi ca iti ridica cineva o statuie ca te jertfesti?”. Si asa este. Copiii nostri nu au nevoie de jertfa noastra, au nevoie sa fim acolo, cot la cot cu ei, plini de energie si voie buna.

Asa ca shoot cu tips and tricks de reincarcat bateriile. Inclusiv eu am nevoie de idei noi :)