Cuibarita aseara in balansoarul meu, cu Raducu pe cale sa adoarma la mine in brate, am realizat ca obiectul in care stam noi seara de seara la ora de nani, a fost poate cea mai buna investitie facuta vreodata. Avem balansoarul cu pricina de fix patru ani, e de aceeasi varsta cu David, a fost un cadou de la Radu mare pentru mine, un cadou pe care la momentul respectiv l-am considerat nitel cam piperat insa care s-a dovedit a fi pur si simplu perfect. Am petrecut in el atat de multe ore alaptand, si nu stiu cum ar fi fost viata mea (si spatele meu) daca el nu ar fi poposit in casa noastra. Si cand zic „atat de multe ore” nu exagerez cu nimic. Au fost lunile de inceput, cu fiecare din cei doi baieti, in care cred ca am stat cam opt/zece ore pe zi acolo. Dupa care serile, in care si acum petrec minim o ora si jumatate. Seara de seara, de patru ani incoace, mai putin jumatate din sarcina cu Radu care a fost breastfeeding free.

Daca as fi putut sa supravietuiesc fara balansoarul respectiv? Fara doar si poate. Insa cu dureri cumplite de spate, fiindca acela a fost singurul loc in care nu m-a durut spatele, sau daca a ajuns sa ma doara, totul a fost in limite suportabile.

Si nu cred ca este obiect in casa asta pe care sa il iubesc mai mult ca pe el, balansoarul meu. Care rezista in continuare, tuturor leganarilor noastre de seara cu seara.