Saptamana trecuta am pus punct uneia din cele mai frumoase povesti ce mi-a fost data sa o traiesc. Am pus punct, simbolic vorbind, doar, pentru ca ea in realitate a capatat o noua forma, invaluita in acelasi mare mister al iubirii. Nu vreau sa fie o postare prea siropoasa, insa este una personala, extrem de personala, deci nu are cum sa fie altfel.

Este povestea a doi ani si cinci luni de alaptare cu Raducu, este povestea a aproape cinci ani in care am  alaptat trei copii, este povestea multor nopti dificile, dar si a nenumarate clipe de fericire. S-a terminat mult mai simplu decat m-as fi asteptat, cu o totala acceptare din partea lui, fara lacrimile pe care le preconizam, doar cu mult stress din partea mea.

Saptamana trecuta am realizat ca imi este mie mult mai dificil sa rup legatura decat ii este lui, am realizat ca el oarecum era pregatit pentru acest moment, ca de fapt mare parte din griji au fost la mine, nu la el, si ca intreruperea alaptarii, la varsta aceasta mai ales, nu schimba nici cum datele ecuatiei, ci le imbraca in cu totul altceva.

Nu stiu cum sa ma exprim mai clar, repet, este ceva la un nivel mult prea personal, ca sa reusesc sa imi gasesc cuvintele si sa le pun in enunturi potrivite.

Pot spune ca dincolo de toate greutatile avute de-a lungul timpului, de toate noptile cu zeci de treziri, de tot consumul fizic si psihic pe care il presupune actul alaptarii la cerere, de toate renuntarile, este ceva atat de miraculos, incat orice greutate dispare in negura uitarii si realizezi ca a meritat totul. Dar absolut totul.

Mie mi-e greu. In continuare imi este greu, deoarece chiar daca a trecut o saptamana, eu ca adult am o mult mai mare rezistenta la schimbare, ma adaptez cu dificultate la persoana mea cea noua, fiind obisnuita sa raportez aproape orice element din viata mea la alaptare, de la hainele in care ma imbracam, sau un banal medicament, pana o iesire.

Ce mai pot spune, privind in urma, este, si va rog sa il luati ca un sfat personal, voi cele care urmeaza sa fiti mame: este cel mai bun start pe care il puteti oferi copiilor vostri. Si dureaza atat de putin, privind in economia vietii voastre. Sunt doi ani, doar doi ani, care raportati la o viata de om (a voastra) aproape ca nici nu conteaza. Ne petrecem de opt ori pe atata doar in bancile unor institutii de invatamant, de exemplu. Unele dintre noi si mai mult.

Insa, pentru copiii vostri conteaza enorm. Conteaza enorm in materie de beneficii de sanatate, atat pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung, dar mai ales, in materie de atasament si independenta copiilor vostri. E ceva ce poate parea contradictoriu, insa la copiii mei este incredibil de vizibila partea cu independenta si siguranta pe propriile puteri. Sunt doar doi ani, insa conteaza enorm chiar si un singur an. Oricat ar fi de greu, va spun ca la final cand veti trage linie, veti sti ca a meritat tot.  Si nu o luati ca un sacrificiu, caci nu este (chiar daca va vor trece ganduri pe tema asta, intr-o noapte oarecare, dupa a „n”-a trezire, ceea ce este perfect normal si natural, been there, done that). Este, in realitate, cel mai firesc lucru pe care il puteti face si cel mai bun pentru copilul vostru.

Argumente am cu miile, nu mai vin cu studii, nu mai vin cu recomandarile OMS sau Unicef, sunt la un google search distanta. Voi mai scrie pe tema asta, voi fi mereu o sustinatoare a actului alaptarii, niciodata nu va fi in opozitie cu hranirea artificiala, nu asta este scopul, sa denigrez sau sa atac, scopul este sa dau informatii pretioase mai departe si poate sa schimb macar o parere. Nu vreau sa aud „cine este mai mama”, „care copil este mai bun”, nu exista asa ceva,  nu despre asta este vorba, despre comparatii negative si rautacioase, este vorba doar despre faptul ca laptele matern este miraculos si este cea mai buna hrana pentru copii. Punct.

Si m-as bucura foarte mult daca experienta mea se va dovedi a fi de ajutor in continuare, asa cum se pare ca a fost deja in multe cazuri, atat de multe incat le-am pierdut sirul (incredibil, dar adevarat, si este unul din punctele care mi-a adus cele mai mari satisfactii din punct de vedere personal de cand am blogul).

Si m-as bucura daca eforturile mele viitoare vor fi sustinute cu inima deschisa, fara a fi contestate in vreun fel. Deoarece voi face totul din convingerea, sustinuta cu fapte si experienta proprie, ca da, alaptarea este un  act cu o valoare nutritionala si o incarcatura emotionala de neimaginat. Si m-as bucura daca am lasa deoparte prejudecatile personale si hopurile pe care uneori nu am reusit sa le trecem de-a lungul timpului noi insine, si ne-am concentra impreuna pe ideea de schimbare in bine. A sistemului, a mentalitatilor, a ideilor preconcepute, a cutumelor. One step at a time.

Deocamdata eu incerc sa ma obisnuiesc cu noua postura. Si imi este dor deja de tot ce s-a intamplat in acesti ani, imi e dor de momentele de liniste pe care le imparteam, de serile in care se cuibarea la san si adormea instant, de toate obiceiurile pe care ni le-am format in timp amandoi, de toata complicitatea instalata intre noi (care apare undeva dupa primul an, abia, dar care este minblowing la propriu). Stiu in acelasi timp ca ni se deschid noi orizonturi, ca urmeaza perioade cel putin la fel de incarcate de semnificatii si ca de acum inainte, chiar daca va fi mai greu (always keep in mind, copii mici probleme mici, copii mari probleme mari – e cat se poate de adevarata, o simtim pe pielea noastra deja) va fi incomparabil mai frumos!

Una din ultimele fotografii cu noi doi este aceasta. Este facuta in telegondola care duce spre Cota 1400, in urma cu nici doua luni, de catre Radu.

Sfarsit de capitol.