In urma cu vreo trei saptamani am participat, la invitatia echipei Avon, la #csr4women. Un eveniment dedicat relansarii Campaniei Respectului, campanie pe care Avon o sustine de peste cinci ani, atat din punct de vedere financiar (cu granturi de sute de mii de dolari oferite) cat si la nivel de comunicare.

Acum au revenit cu cinci ambasadori ai campaniei, cinci barbati si cred ca este printre primele campanii in care sunt barbati implicati. Ei sunt: Cornel Ilie, Razvan Fodor, Leonard Doroftei, Catalin Stefanescu si Andi Vasluianu si ceea ce incearca ei este sa convinga femeile care au fost supuse de-a lungul vietii unei forme de abuz sau a alteia sa iasa in fata, sa isi spuna povestile, in ideea ca vor inspira la randul lor alte femei sa ia decizia de a rupe lantul abuzurilor si de a se elibera.

Ce nu aveam sa aflu decat la eveniment a fost ca ni se pregatise ceva. Noi, cele peste 100 de femei prezente am asistat la o reprezentatie de teatru senzorial. Mai clar, inainte de inceperea reprezentatiei am fost rugate sa luam esarfa neagra pe care o primisem la intrare, sa o legam la ochi. Banuiesc ca stiti cu totii ce inseamna asta: inseamna sa ti se ascuta toate celelalte simturi, astfel incat acestea sa compenseze oarecumva lipsa vederii. Auzul, mirosul, simtul tactil toate sunt potentate, aproape toti centrii nervosi „conspira”, treci de la inceput prin niste stari destul de inconfortabile. Acesta avea sa fie numai inceputul, caci dupa cum spuneam, nimic nu ne pregatise pentru ce avea sa urmeze. Echipa de teatru senzorial a reusit sa recreeze la modul cel mai fidel o scena de violenta domestica.

Spun ca eu reusit sa o recreeze foarte fidel pentru ca am cu ce sa compar. Pentru ca la nivel de trairi si senzatii am fost transportata in lumea mea, asa cum a fost ea in urma cu peste zece ani. Si cei din echipa Avon nu aveau cum sa stie asta, cu toate ca statisticile le aveau in brate, si statisticile spun ca in Romania, 1 din 3 femei este supusa violentei domestice la un moment dat, intr-o forma sau alta. Si ca extrapoland la numarul de femei prezente la eveniment, exista o probabilitate statistica destul de certa ca cel putin un sfert sa fi trecut la un moment dat prin momente similare. Ceea ce, din discutiile avute ulterior cu alte doamne prezente acolo, mi s-a si adeverit.

Mi-am retrait toate momentele, comprimate intr-un singur sfert de ora, am rezistat pe scaun, legata la ochi, cat am putut rezista, nu am putut insa sa stau pana la final. Mi-am scos esarfa de la ochi la un moment dat si am fugit din sala si nu imi amintesc nici acum, la mai mult de trei saptamani, traseul facut de pe scaun pana la iesire. Scriind aceasta postare, dupa atata timp, inca tremur. Imi tremura degetele pe tastatura, si nu imi gasesc cuvintele, nu pentru ca nu as sti ce sa scriu, ci pentru ca am prea multe de spus.

A fost un dus rece. Unul extrem de rece. Si daca macar o jumatate din cele prezente la eveniment au inteles faptul ca trebuie sa vorbeasca, fie din proprie experienta, fie ca urmare a acestei reprezentatii extrem elocvente, apai atunci si-a atins scopul. Ca titlul campaniei este perfect ales. „Share it to stop it” este mai mult decat potrivit, ca da, trebuie sa lasam deoparte, orice frane, rusini, jene, si sa ne spunem povestea noastra, mai ales daca e una de succes, pentru ca s-ar putea ca o femeie ce traieste un calvar, sa prinda acel infim dram de putere de care este nevoie ca sa te poti rupe din inchisoarea violentei. S-ar putea sa aiba acel moment de iluminare, in care sa vada ca exista viata dupa, ca exista speranta, ca poate fi si altfel, ca poate fi mult mai bine.

Am mai aflat inca o data (contradictie in termeni, stiu) ca oricat ai incerca sa ingropi, sa acoperi, sa stergi, totul este inca foarte viu. Ca NU UITI niciodata. Dar ca inveti, cu pasi mici sa traiesti cu el, cu trecutul tau. Si ca rememorand din cand in cand totul, realizezi cat de frumoasa iti este viata in prezent, cat de norocoasa esti ca ai avut curajul de a te rupe. Da, eu sunt povestea de succes. Insa a venit cu costuri mari si cu eforturi, uneori peste puterile mele. Iar sechelele psihice sunt inca acolo, foarte vii, palpabile si reale.

Asa ca dragii mei, in caz ca nu stiti prin ce trece o femeie abuzata, indiferent ca e vorba de abuz fizic sau psihic, sau de amandoua la un loc, va spun eu pe foarte scurt.

O femeie abuzata nu vine mereu dintr-un mediu fara educatie. Nici abuzatorul ei. Ba chiar raportul este undeva la jumatate. Problema si mai mare este ca mentalitatea de tip romanesc cam exclude o posibila violenta domestica intr-un cuplu cu o pozitie sociala buna. Insa acolo e si mai perfida toata situatia. Pentru ca pe langa abuzul fizic vine si componenta psihica.

Care imbraca absolut fiecare aspect al vietii, de la controlul abuzatorului asupra felului in care te imbraci, pana la controlul telefonului, al mailurilor, al oamenilor cu care interactionezi. In anii facultatii m-am imbracat aproape exclusiv in negru, eram tanara, insa in garderoba mea predominau negru, maro-ul si griul. Sa ies cat mai putin in evidenta. Nu am purtat ani buni fuste scurte. Tot ani buni, am avut parte de rechizitoriu pentru orice lucru pe care l-am facut. Imi erau monitorizate minutele, secundele. Cu cine am fost, unde am fost, cu cine am vorbit, cine e „X”, te-ai uitat la „Y”, il cunosti de undeva. Totul trebuia explicat, paraexplicat, si de obicei desfasurarea era aceeasi si de multe ori se ajungea la altceva.

Pe de alta parte, pozam in cuplul perfect. Eram match made in heaven, si cum si-ar fi putut imagina cineva ce era in spatele acestei relatii aparent perfecte dintre doi oameni frumosi si educati. Si cum as fi putut eu sa rup tot lantul, cine m-ar fi crezut pe mine? Cui i-as fi putut povesti fara sa ma simt acoperita mai mult de rusinea si umilinta pe care deja le simteam cu fiecare episod? Si nu au fost toti anii un calvar, pentru ca asta e paradoxul. Sunt alternate momente de extaz cu momente de agonie, si mereu speri ca poate s-a schimbat ceva, ca nu se va mai intampla.

Inveti sa ierti, o data, de doua ori, de trei ori, de cincizeci de ori, inveti sa intorci obrazul, povestea se repeta fidel de fiecare data, te obisnuiesti, inveti sa traiesti cu asta, ajungi sa ti se para normal, simti ca oricum nu meriti mai mult, nu meriti ceva mai bun, si intr-un final ajungi sa crezi ca asa este peste tot.

Ajungi sa crezi ca e normal ca o cearta sa se termine uneori cu o imbranceala, alteori cu un pumn si iti ia ani de zile sa scapi de conceptia asta. Si cand rupi filmul si vezi ca se poate si altfel, ca exista barbati care nu ar putea concepe sa loveasca o femeie, cazi intr-o disperare si mai mare, si plangi ca ai pierdut sase ani din viata stand cu un om care nu a avut pic de respect pentru tine ca femeie. Si asta a fost poate una din cele mai minunate lectii pe care le-am invatat. Faptul ca am reusit sa accept ca nu au fost pierduti, ca din acei ani am invatat enorm de mult, ca fiecare secunda din acei sase ani m-a adus mai aproape de ceea ce sunt in prezent si de ceea ce am in acest moment.

Alcoolul este de multe ori un potentator al violentei, insa nu este singurul. Este uneori un catalizator, si inca unul extrem de nefericit. Si la toate astea se adauga frica de a ramane cu semne, frica de a fi nevoita sa explic, sa gasesc justificari stupide pentru un ochi putin umflat, pentru o buza sparta. Frica de penibil, frica de a nu fi crezuta. Toate astea, adunate cu toate interogatoriile ce devenisera rutina zilnica, adunate cu toate momentele acelea de umilinta in care eram la pamant, la propriu si la figurat si-au pus adanc amprenta. Atat de adanc incat, voila, la aproape zece ani de cand m-am rupt (30 noiembrie 2003) inca ies la suprafata.

As fi putut cere ajutor? Clar. As fi fost crezuta? Nu stiu. As fi putut rupe filmul de la inceput? Cu siguranta.

Ce pot spune acum, dupa atata timp? Ca odata incasata prima palma cu siguranta vor mai urma si altele. Ca nu exista „a fost o intamplare, nu se va mai repeta”. Ba da, se va mai repeta, si va fi din ce in ce mai rau.

Ca una din cele mai lipsite de empatie intrebari pe care le poti adresa unei femei abuzate este: „dar de ce mai stai cu el?”. Nu numai ca situatia este de multe ori atat de complexa incat iti trebuie uneori un curaj nebunesc de a te rupe, de a iesi din relatie, insa intrebarea asta culpabilizeaza infiorator victima. E ca si cum i-ai spune „e vina ta”.

Ca eu sunt cazul fericit. Ca nu aveam nici copii care sa complice si mai mult ecuatia, ca am avut parte de o ruptura lina din punct de vedere procedural, ca odata luata decizia nu m-am mai intors asupra ei. Pot spune ca mi-a fost usor. Ca am avut un declic, in care am realizat ca intr-adevar merit mai mult, ca merit altceva, ca merit respect, o viata mai buna, liniste si armonie, ca merit sa fiu sustinuta si eu la randul meu, in loc sa sustin doar eu.

Cazurile cele mai dese sunt extrem de complicate si acolo este nevoie de ajutor. Este nevoie de sustinere, este nevoie de reconstructie, sunt vieti care pur si simplu sunt facute praf si pulbere, sunt femei care ies mutilate psihic si uneori si fizic.

Romania sta extrem de prost la capitolul asta. Suntem o tara patriarhala, in care femeia nu prea are nici un cuvant de spus, in care figura dominanta este cea a barbatului autoritar din cuvantul caruia femeia nu iese. Niste statistici gasiti aici. La fel de prost stam si in zona de protectie a femeilor care ies din cupluri violente. Nu avem nici adaposturi indeajuns, nu avem parghii care sa le ajute sa isi reconstruiasca viata, si inclusiv acesta este un capitol unde eu ma simt norocoasa. Am avut acea independenta care pe mine m-a ajutat. Nu este cazul pentru majoritatea covarsitoare a femeilor abuzate. Sunt dependente financiar de abuzatori, nu au unde sa se duca, de multe ori, chiar daca au curajul de a divorta, raman sa traiasca sub acelasi acoperis, si riscul de a ajunge intr-o situatie de viata si de moarte creste dramatic. Este o realitate, am trait-o inclusiv cand am ajutat o persoana draga sa se rupa dintr-o relatie de abuz ce dura de peste 25 de ani.

Drama si mai mare apare atunci cand in ecuatie sunt si copiii, si nici nu ma pot gandi la consecintele pe care scenele de violenta la care ei sunt martori le au asupra lor pe termen lung.

Este un subiect atat de greu si atat de delicat, de complex si uneori fara de iesire, incat poate ar trebui sa trecem cu toti peste jena pe care o resimtim, peste inconfortabilul subiectului si sa actionam.

Sa actionam atunci cand vedem o scena de violenta pe strada, sa nu mai fim indiferenti. Sa fim mai empatici. Sa ne punem o secunda in locul celei abuzate.

As vrea sa scriu mai multe, insa nu prea mai pot. Exercitiul a fost pe de o parte eliberator, insa m-a lasat epuizata din punct de vedere psihic, si sper ca am avut destula coerenta in ceea ce am scris, astfel incat sa nu treaca indiferent postul meu.

Mi-a luat doua ore sa scriu povestea. Conform cifrelor de pe Campania Respectului, in aceste doua ore au fost lovite, imbrancite sau abuzate, cam 240 de femei. Da de gandit, nu?

Eu sunt bine. Inca ma mai lupt cu dilema „oare ce am vazut eu la omul acela”, inca nu pot privi nici macar la televizor, intr-un film cum o femeie este lovita, inca ma intreb cum de am rezistat atatia ani fara sa fac nimic. Inca mai am momente de revolta, inca mai am momente de cadere, revin periodic la suprafata. Nu il urasc, nu cred ca l-am urat niciodata, pur si simplu din momentul declicului m-am eliberat de orice sentiment de ura sau iubire. Eu sunt bine, atat cat pot fi. Insa ganditi-va mereu acele  femei care nu sunt bine. Si poate reusiti sa faceti ceva, cumva sa le ajutati sa isi schimbe viata in mai bine.

Later edit: am gasit pe blogul Tomatei, in unul din cometarii, materialul acesta. Are 16 minute, insa ascultati cu mare, mare atentie.