In urma cu vreo trei saptamani am participat, la invitatia echipei Avon, la #csr4women. Un eveniment dedicat relansarii Campaniei Respectului, campanie pe care Avon o sustine de peste cinci ani, atat din punct de vedere financiar (cu granturi de sute de mii de dolari oferite) cat si la nivel de comunicare.
Acum au revenit cu cinci ambasadori ai campaniei, cinci barbati si cred ca este printre primele campanii in care sunt barbati implicati. Ei sunt: Cornel Ilie, Razvan Fodor, Leonard Doroftei, Catalin Stefanescu si Andi Vasluianu si ceea ce incearca ei este sa convinga femeile care au fost supuse de-a lungul vietii unei forme de abuz sau a alteia sa iasa in fata, sa isi spuna povestile, in ideea ca vor inspira la randul lor alte femei sa ia decizia de a rupe lantul abuzurilor si de a se elibera.
Ce nu aveam sa aflu decat la eveniment a fost ca ni se pregatise ceva. Noi, cele peste 100 de femei prezente am asistat la o reprezentatie de teatru senzorial. Mai clar, inainte de inceperea reprezentatiei am fost rugate sa luam esarfa neagra pe care o primisem la intrare, sa o legam la ochi. Banuiesc ca stiti cu totii ce inseamna asta: inseamna sa ti se ascuta toate celelalte simturi, astfel incat acestea sa compenseze oarecumva lipsa vederii. Auzul, mirosul, simtul tactil toate sunt potentate, aproape toti centrii nervosi „conspira”, treci de la inceput prin niste stari destul de inconfortabile. Acesta avea sa fie numai inceputul, caci dupa cum spuneam, nimic nu ne pregatise pentru ce avea sa urmeze. Echipa de teatru senzorial a reusit sa recreeze la modul cel mai fidel o scena de violenta domestica.
Spun ca eu reusit sa o recreeze foarte fidel pentru ca am cu ce sa compar. Pentru ca la nivel de trairi si senzatii am fost transportata in lumea mea, asa cum a fost ea in urma cu peste zece ani. Si cei din echipa Avon nu aveau cum sa stie asta, cu toate ca statisticile le aveau in brate, si statisticile spun ca in Romania, 1 din 3 femei este supusa violentei domestice la un moment dat, intr-o forma sau alta. Si ca extrapoland la numarul de femei prezente la eveniment, exista o probabilitate statistica destul de certa ca cel putin un sfert sa fi trecut la un moment dat prin momente similare. Ceea ce, din discutiile avute ulterior cu alte doamne prezente acolo, mi s-a si adeverit.
Mi-am retrait toate momentele, comprimate intr-un singur sfert de ora, am rezistat pe scaun, legata la ochi, cat am putut rezista, nu am putut insa sa stau pana la final. Mi-am scos esarfa de la ochi la un moment dat si am fugit din sala si nu imi amintesc nici acum, la mai mult de trei saptamani, traseul facut de pe scaun pana la iesire. Scriind aceasta postare, dupa atata timp, inca tremur. Imi tremura degetele pe tastatura, si nu imi gasesc cuvintele, nu pentru ca nu as sti ce sa scriu, ci pentru ca am prea multe de spus.
A fost un dus rece. Unul extrem de rece. Si daca macar o jumatate din cele prezente la eveniment au inteles faptul ca trebuie sa vorbeasca, fie din proprie experienta, fie ca urmare a acestei reprezentatii extrem elocvente, apai atunci si-a atins scopul. Ca titlul campaniei este perfect ales. „Share it to stop it” este mai mult decat potrivit, ca da, trebuie sa lasam deoparte, orice frane, rusini, jene, si sa ne spunem povestea noastra, mai ales daca e una de succes, pentru ca s-ar putea ca o femeie ce traieste un calvar, sa prinda acel infim dram de putere de care este nevoie ca sa te poti rupe din inchisoarea violentei. S-ar putea sa aiba acel moment de iluminare, in care sa vada ca exista viata dupa, ca exista speranta, ca poate fi si altfel, ca poate fi mult mai bine.
Am mai aflat inca o data (contradictie in termeni, stiu) ca oricat ai incerca sa ingropi, sa acoperi, sa stergi, totul este inca foarte viu. Ca NU UITI niciodata. Dar ca inveti, cu pasi mici sa traiesti cu el, cu trecutul tau. Si ca rememorand din cand in cand totul, realizezi cat de frumoasa iti este viata in prezent, cat de norocoasa esti ca ai avut curajul de a te rupe. Da, eu sunt povestea de succes. Insa a venit cu costuri mari si cu eforturi, uneori peste puterile mele. Iar sechelele psihice sunt inca acolo, foarte vii, palpabile si reale.
Asa ca dragii mei, in caz ca nu stiti prin ce trece o femeie abuzata, indiferent ca e vorba de abuz fizic sau psihic, sau de amandoua la un loc, va spun eu pe foarte scurt.
O femeie abuzata nu vine mereu dintr-un mediu fara educatie. Nici abuzatorul ei. Ba chiar raportul este undeva la jumatate. Problema si mai mare este ca mentalitatea de tip romanesc cam exclude o posibila violenta domestica intr-un cuplu cu o pozitie sociala buna. Insa acolo e si mai perfida toata situatia. Pentru ca pe langa abuzul fizic vine si componenta psihica.
Care imbraca absolut fiecare aspect al vietii, de la controlul abuzatorului asupra felului in care te imbraci, pana la controlul telefonului, al mailurilor, al oamenilor cu care interactionezi. In anii facultatii m-am imbracat aproape exclusiv in negru, eram tanara, insa in garderoba mea predominau negru, maro-ul si griul. Sa ies cat mai putin in evidenta. Nu am purtat ani buni fuste scurte. Tot ani buni, am avut parte de rechizitoriu pentru orice lucru pe care l-am facut. Imi erau monitorizate minutele, secundele. Cu cine am fost, unde am fost, cu cine am vorbit, cine e „X”, te-ai uitat la „Y”, il cunosti de undeva. Totul trebuia explicat, paraexplicat, si de obicei desfasurarea era aceeasi si de multe ori se ajungea la altceva.
Pe de alta parte, pozam in cuplul perfect. Eram match made in heaven, si cum si-ar fi putut imagina cineva ce era in spatele acestei relatii aparent perfecte dintre doi oameni frumosi si educati. Si cum as fi putut eu sa rup tot lantul, cine m-ar fi crezut pe mine? Cui i-as fi putut povesti fara sa ma simt acoperita mai mult de rusinea si umilinta pe care deja le simteam cu fiecare episod? Si nu au fost toti anii un calvar, pentru ca asta e paradoxul. Sunt alternate momente de extaz cu momente de agonie, si mereu speri ca poate s-a schimbat ceva, ca nu se va mai intampla.
Inveti sa ierti, o data, de doua ori, de trei ori, de cincizeci de ori, inveti sa intorci obrazul, povestea se repeta fidel de fiecare data, te obisnuiesti, inveti sa traiesti cu asta, ajungi sa ti se para normal, simti ca oricum nu meriti mai mult, nu meriti ceva mai bun, si intr-un final ajungi sa crezi ca asa este peste tot.
Ajungi sa crezi ca e normal ca o cearta sa se termine uneori cu o imbranceala, alteori cu un pumn si iti ia ani de zile sa scapi de conceptia asta. Si cand rupi filmul si vezi ca se poate si altfel, ca exista barbati care nu ar putea concepe sa loveasca o femeie, cazi intr-o disperare si mai mare, si plangi ca ai pierdut sase ani din viata stand cu un om care nu a avut pic de respect pentru tine ca femeie. Si asta a fost poate una din cele mai minunate lectii pe care le-am invatat. Faptul ca am reusit sa accept ca nu au fost pierduti, ca din acei ani am invatat enorm de mult, ca fiecare secunda din acei sase ani m-a adus mai aproape de ceea ce sunt in prezent si de ceea ce am in acest moment.
Alcoolul este de multe ori un potentator al violentei, insa nu este singurul. Este uneori un catalizator, si inca unul extrem de nefericit. Si la toate astea se adauga frica de a ramane cu semne, frica de a fi nevoita sa explic, sa gasesc justificari stupide pentru un ochi putin umflat, pentru o buza sparta. Frica de penibil, frica de a nu fi crezuta. Toate astea, adunate cu toate interogatoriile ce devenisera rutina zilnica, adunate cu toate momentele acelea de umilinta in care eram la pamant, la propriu si la figurat si-au pus adanc amprenta. Atat de adanc incat, voila, la aproape zece ani de cand m-am rupt (30 noiembrie 2003) inca ies la suprafata.
As fi putut cere ajutor? Clar. As fi fost crezuta? Nu stiu. As fi putut rupe filmul de la inceput? Cu siguranta.
Ce pot spune acum, dupa atata timp? Ca odata incasata prima palma cu siguranta vor mai urma si altele. Ca nu exista „a fost o intamplare, nu se va mai repeta”. Ba da, se va mai repeta, si va fi din ce in ce mai rau.
Ca una din cele mai lipsite de empatie intrebari pe care le poti adresa unei femei abuzate este: „dar de ce mai stai cu el?”. Nu numai ca situatia este de multe ori atat de complexa incat iti trebuie uneori un curaj nebunesc de a te rupe, de a iesi din relatie, insa intrebarea asta culpabilizeaza infiorator victima. E ca si cum i-ai spune „e vina ta”.
Ca eu sunt cazul fericit. Ca nu aveam nici copii care sa complice si mai mult ecuatia, ca am avut parte de o ruptura lina din punct de vedere procedural, ca odata luata decizia nu m-am mai intors asupra ei. Pot spune ca mi-a fost usor. Ca am avut un declic, in care am realizat ca intr-adevar merit mai mult, ca merit altceva, ca merit respect, o viata mai buna, liniste si armonie, ca merit sa fiu sustinuta si eu la randul meu, in loc sa sustin doar eu.
Cazurile cele mai dese sunt extrem de complicate si acolo este nevoie de ajutor. Este nevoie de sustinere, este nevoie de reconstructie, sunt vieti care pur si simplu sunt facute praf si pulbere, sunt femei care ies mutilate psihic si uneori si fizic.
Romania sta extrem de prost la capitolul asta. Suntem o tara patriarhala, in care femeia nu prea are nici un cuvant de spus, in care figura dominanta este cea a barbatului autoritar din cuvantul caruia femeia nu iese. Niste statistici gasiti aici. La fel de prost stam si in zona de protectie a femeilor care ies din cupluri violente. Nu avem nici adaposturi indeajuns, nu avem parghii care sa le ajute sa isi reconstruiasca viata, si inclusiv acesta este un capitol unde eu ma simt norocoasa. Am avut acea independenta care pe mine m-a ajutat. Nu este cazul pentru majoritatea covarsitoare a femeilor abuzate. Sunt dependente financiar de abuzatori, nu au unde sa se duca, de multe ori, chiar daca au curajul de a divorta, raman sa traiasca sub acelasi acoperis, si riscul de a ajunge intr-o situatie de viata si de moarte creste dramatic. Este o realitate, am trait-o inclusiv cand am ajutat o persoana draga sa se rupa dintr-o relatie de abuz ce dura de peste 25 de ani.
Drama si mai mare apare atunci cand in ecuatie sunt si copiii, si nici nu ma pot gandi la consecintele pe care scenele de violenta la care ei sunt martori le au asupra lor pe termen lung.
Este un subiect atat de greu si atat de delicat, de complex si uneori fara de iesire, incat poate ar trebui sa trecem cu toti peste jena pe care o resimtim, peste inconfortabilul subiectului si sa actionam.
Sa actionam atunci cand vedem o scena de violenta pe strada, sa nu mai fim indiferenti. Sa fim mai empatici. Sa ne punem o secunda in locul celei abuzate.
As vrea sa scriu mai multe, insa nu prea mai pot. Exercitiul a fost pe de o parte eliberator, insa m-a lasat epuizata din punct de vedere psihic, si sper ca am avut destula coerenta in ceea ce am scris, astfel incat sa nu treaca indiferent postul meu.
Mi-a luat doua ore sa scriu povestea. Conform cifrelor de pe Campania Respectului, in aceste doua ore au fost lovite, imbrancite sau abuzate, cam 240 de femei. Da de gandit, nu?
Eu sunt bine. Inca ma mai lupt cu dilema „oare ce am vazut eu la omul acela”, inca nu pot privi nici macar la televizor, intr-un film cum o femeie este lovita, inca ma intreb cum de am rezistat atatia ani fara sa fac nimic. Inca mai am momente de revolta, inca mai am momente de cadere, revin periodic la suprafata. Nu il urasc, nu cred ca l-am urat niciodata, pur si simplu din momentul declicului m-am eliberat de orice sentiment de ura sau iubire. Eu sunt bine, atat cat pot fi. Insa ganditi-va mereu acele femei care nu sunt bine. Si poate reusiti sa faceti ceva, cumva sa le ajutati sa isi schimbe viata in mai bine.
Later edit: am gasit pe blogul Tomatei, in unul din cometarii, materialul acesta. Are 16 minute, insa ascultati cu mare, mare atentie.
Of, Bogdana, va admir si va respect pe toate cele care aveti curajul sa iesiti in fata si sa vorbiti deschis despre dramele voastre personale. Imi pare rau ca ai trecut prin asta si ma bucur doar sa vad ca acum ai o familie atit de frumoasa, o meriti si te merita!
Asta este foarte important de transmis mai departe. Ca exista viata dupa, si ca totul va fi bine candva.
> :D <
the same back to you.
Jesus. La asta nu m-as fi asteptat, desi in ultima vreme mi-au povestit mai multe prietene cum sotii le bat pe ele sau pe alte persoane apropiate (numai oameni de conditie sociala foarte buna). Ai facut un gest extraordinar ca ai verbalizat public povestea ta, cred ca asta-i singura metoda de a le ajuta si pe altele sa se rupa de un astfel de mediu.
Nu esti singura socata pe ziua de azi, sa stii. Am primit mai multe mesaje private, care in mare cam tot ceea ce ai spus tu transmiteau. Si ca sa aiba efect, ar trebui nu in mesaje private vorbit, ci in public. Datul mai departe il vad ca un prim pas. Ca sa se stie si partea frumoasa, de dupa. Ca se poate schimba. Mi-a luat aproape cinci ani sa scriu, am mai facut-o mai timid, vezi postarea cu „sunt 1 din 3”, am facut-o in sfarsit, sunt sigura ca am socat pe multi/multe azi, nu am de gand sa ma opresc aici, insa contez si pe sustinerea voastra, oricare ar fi ea, virtuala mai ales, pentru ca nu ai de unde sa stii cine ajunge sa citeasca si cine ajunge sa se inspire in a face o schimbare.
Imi pare tare rau, nu mi-as fi imaginat niciodata asta. Doar ca stiu ce inseamna, nu prin experienta personala ci a unor persoane apropiate
violenta e groaznica, sub orice forma. eu m-as bucura sa vad ca banii se duc la organizatii care se ocupa de consilierea, protectia, integrarea in societate a femeilor abuzate.
chiar daca este violenta in forma ei extrema, uite un exemplu. si sunt mii din acestea. sa nu mai vb de honour killing. bine ca in Romania nu avem parte de asa ceva.
http://lrmn.org.uk/index.php?page=women-s-project
Mihaela
Cred ca e si o problema de educatie( si de mentalitate). Femeia in societatea noastra este supusa, copilul in familie este tratat cu „taci si asculta „, „vorbesc cei mari”….Scoala, pe de alta parte,ii invata supunerea, este laudat cel supus si certat „rebelul”, chiar daca nu e decat o personalitate mai puternica…Sunt profesor si ii apreciez pe cei care au curajul de a-si sustine punctul de vedere cu bun simt. Am experienta copilului care nu a fost certat pentru ca se exprima, oprit in a avea parerea proprie. Si am experienta a doua casnicii oprite inainte de a degenera in ceva urat. Violenta am trait-o si eu intr-o casnicie, dar am avut curajul si puterea de a riposta pe limba lui…ceea ce l-a blocat! Dupa doua incercari a renuntat- si eu am introdus divortul, fara a mai astepta sa se dezmeticeasca si sa reinceapa! Cresteti-va copiii astfel incat sa aiba incredere in ei, indiferent de situatie! Eu asta incerc sa insuflu copilului meu: orice se intampla , te ridici si mergi inainte cu demnitate. Nimic nu este de nedepasit- Dumnezeu iti da atat cat poti duce, dar tu,daca poti, alegi ce duci!
Bravo! Te admir si te inteleg, si nu inteleg femeile care accepta bataia… Totul pana la asta! Am iesit dintr-o casatorie de 3 ani in care eram abuzata psihic destul de mult, chiar ajunsesem sa cred intreadevar ca am eu o problema. Foste colege de scoala, cunostinte mai vechi imi spuneau ca m-am schimbat mult, ca nu mai sunt eu, si eu doar zambeam. Relatia noastra parea perfecta, dupa cum scrie si autoarea blogului „nu m-ar fi crezut nimeni”. Totul pana in ziua cand m-a apucat cu mana de fatza si m-a smucit putin. Se intampla in ajunul Craciunului. Am incetat orice conversatie din clipa aceea cu el pentru o saptamana si am ramas rece la toate rugamintile lui referitoare la ceva numit iertare… nu aveam asa ceva pentru el. Dupa 3 luni am intentat divort. Mi-a luat 3 luni sa ma gandesc cum voi supravietui singura cu salariu de profesor si cu un copil de 2 ani langa mine. M-am descurcat si o fac in continuare. „Daca poti si mai ales daca vrei, ALEGI CE DUCI”
Din experienta pot sa spun si un alt motiv pentru greutatea de a te rupe: complexul salvatorului.
Istorisirea mea e legata „din fericire” doar de abuz psihic.
Auzi si vezi in media sau citesti istorisiri in care El marturiseste ca era un om pierdut si Ea a fost salvarea lui si a reusit sa il aduca pe calea cea buna si ajungi sa ti se para ca ceva foarte plauzibil si extrem de romantic cand de fapt e un lucru total stupid care duce la autodistrugere. Te uiti la el si il ierti pentru ca vai e un om chinuit si din cauza asta se comporta asa. Ii suporti toate abuzurile pentru ca ai impresia ca uite altii nu au fost buni cu el dar eu o sa compensezi pentru toti si asta o sa il repare si o sa il SCHIMBE. O sa il iubesc eu pentru cat nu l-a iubit mama lui sau o sa il accept eu pentru cat nu l-au acceptat cei din jur, etc.pentru ca din cauza lor e el asa cum e. Si iti e greu sa pleci pentru ca te vezi in postura celor care ai impresia ca l-au facut sa fie asa si preferi sa suferi tu (pentu ca tu poti el e evident mult prea sensibil) decat sa il faci sa sufere pe el. Ca sa nu mai spun ca ai si impresia ca fara tine o sa fie pierdut, pentru ca cine o sa ii mai poarte de grija, cine o sa il mai iubeasca, doar e datoria ta sa o faci. SA IL SALVEZI.
Din pacate ce nu se spune pentru ca nu e atat de romantic este ca Nimeni nu poate salva pe altcineva, poate maxim sa ajute. Si ca e dreptul tau sa ai langa tine un om care sa faca pentru tine la fel de mult cat faci tu pentru el. Ca e imperativ sa fie si el sprijinul tau si mai ales sa simti ca te trage in sus si nu in jos.
Norocul si ghinionul meu a fost ca relatia mea s-a desfasurat la distanta.
Ghinion pentru ca luand pauze mari de interactiune directa nu am reusit sa imi dau asa repede seama ce se intampla de fapt si intelegerea deplina a situatiei a durat mai mult decat era cazul. Plus ca asa parea mai indreptatita nevoia de control asupra mea.
Noroc pentru ca interactiunile erau in felul asta mai diluate si nu au putut sa se transforme in ceva si mai nociv, pentru ca acum cand ma gandesc mai bine ma intreb daca putea ajunge si la abuz fizic. Noroc pentru ca am putut sa rup relatia in singurul mod in care am fost in stare, adica prin telefon si de la distanta. Nu as fi putut in nici un fel sa o fac fata in fata. Noroc pentru ca eram in facultate si nu depindeam material unul de altul si in plus locuitul la distanta insemna cea mai lina ruptura posibila.
Am scris cam lung dar vroiam sa spun si alta fateta a povestilor de genul asta. Sa transmit o invatatura de minte administrata pe pielea mea de om iesit din adolescenta cu idealisme in cap.
Acum imi dau seama ca relatia mea e posibil sa se fi petrecut in acelasi inceput de ani 20 ca a ta si ma intreb daca nu e si asta o problema. Cu cat de multa informatie si dez-informatie pornesti in viata ca tanara femeie ?
Ana
Ana, iti multumesc mult de tot pentru ceea ce ai scris, si da, am incer at sa il salvez si am avut convingerea ani buni ca se va schimba, ca il pot schimba. Nu am detaliat toate discutiile care urmau, lacrimile mele, „de ce?”-urile mele, promisiunile lui. Au fost nenumarate. Nenumarate. Cat despre partea cu tineretea, a dat o statistica inclusiv doamna din filmuletul postat de mine. Femeile pana in 24 de ani sunt de peste 3 ori mai „predispuse” sa cada victime unei relatii de abuz, tocmai din cauza tineretii, a lipsei experientei de viata si a faptului ca la varsta aia dragostea e privita cu alti ochi. Inca o data, iti multumesc!
„Pentru ca pe langa abuzul fizic vine si componenta psihica. Care imbraca absolut fiecare aspect al vietii, de la controlul abuzatorului asupra felului in care te imbraci, pana la controlul telefonului, al mailurilor, al oamenilor cu care interactionezi….. m-am imbracat aproape exclusiv in negru, eram tanara, insa in garderoba mea predominau negru, maro-ul si griul. Sa ies cat mai putin in evidenta. Nu am purtat ani buni fuste scurte. Tot ani buni, am avut parte de rechizitoriu pentru orice lucru pe care l-am facut. Imi erau monitorizate minutele, secundele. Cu cine am fost, unde am fost, cu cine am vorbit, cine e „X”, te-ai uitat la „Y”, il cunosti de undeva. Totul trebuia explicat, paraexplicat, si de obicei desfasurarea era aceeasi si de multe ori se ajungea la altceva.”
Am dat copy/paste acestui paragraf pentru ca imi este totul atat de cunoscut.. parca e scris pentru mine..sau de mine.. E prima data cand citesc o postare de pe un blog si-mi dau lacrimile.. si la cat am plans la viata mea, mi-am jurat ca nu voi mai plange din cauza acelor lucruri… si da, nu pot fi uitate.. ai impresia ca esti bine, ca ai uitat tot si te trezesti ca incepi sa tremuri sau iti vine sa fugi numai daca ii auzi pe altii certandu-se sau ridicand vocea – atunci realizezi ca totul e inca acolo si nu vei uita! opt ani intr-o relatie din care nu poti iesi – stii ca nu e bine, dar totusi nu poti scapa! intr-un final reusesti sa scapi si te intrebi ce a faost cu tine, de ce nu ai facut-o mai devreme, cine era fiinta aia lasa care-ti luase locul?! nimeni nu te intelge, nimeni nu intelege cum ai putut sta – acum stiu ca exista (din pacate) oameni care au trait sau traiesc ceva asemanator si nu eram eu „nebuna”… sunt cinci ani de cand am iesit din relatia aia si inca doare. doare pentru ca mi-a luat foarte mult sa ma regasesc pe mine, ca om, ca femeie.. doare pentru ca nu mai am incredere in bunatate, sinceritate, respect… imi cer scuze, cred ca am fost foarte incoerenta. insa multumesc pentru ce am citit si pentru posibilitatea de a ma „descarca” putin.. o zi buna!
Bogdana, I’ve been there too… nu 6 ani, doar 3. Urmati de inca vreo 2 de teroare, santaje si tot felul de alte lucruri.
Nici acum nu pot vorbi degajat despre asta, majoritatea prietenilor stiu doar jumatate de poveste (sa zicem, a doua, ultima perioada a relatiei – si cea mai rea).
Am zis totusi sa dau un semn, chiar daca eu nici acum nu pot sa povestesc in public despre asta. Cred ca pe langa dorinta de a nu ma expune, cea fireasca si obisnuita, cel mai mare motiv este ca nu as vrea sa-mi ranesc parintii atat de tare, nu as vrea sa stie prin ce am trecut, chestia asta m-ar desfiinta definitiv, desi au trecut atatia ani (10).
important este ca reusim sa ne rupem de rau si sa vedem ca viata e frumoasa in roz :)