Sunt experiente de viata ce te marcheaza, te schimba, te transforma, te afecteaza, te fac sa treci prin iad uneori, sa nu mai vezi cale de iesire. Nimic nu e ce pare a fi, si una din lectiile invatate pe propria mea piele a fost ca nu ai cum sa stii niciodata ce este in spatele usilor inchise, ce este in spatele unor actiuni, gesturi, comportamente.

Vorbesc mai exact despre traume, despre acele lucruri care fac parte din viata de zi cu zi, fie ca vrem sau nu vrem. Vorbesc despre felul in care reusesti sau nu sa le depasesti. Sau despre cum ai uneori impresia ca le-ai depasit, insa realitatea iti dovedeste de cele mai multe ori ca mai ai mult pana sa reusesti efectiv sa treci peste.

Pentru mine experienta povestita zilele trecute a fost traumatizanta. Si cel mai prost lucru pe care il poti face odata ce ai iesit dintr-o relatie nociva, atat fizic cat si psihic, este sa nu ceri ajutor si sa incerci sa te „repari” tu. Eu cam asta am facut, si mi-am consumat cativa ani buni din viata, efortul de a reconstrui pe un esafodaj deja subred costandu-ma destul de mult.

Mi-ar fi fost mai simplu, infinit mai simplu sa apelez la un ajutor specializat, insa vin dintr-o cultura in care toti am fost crescuti cu „taci si inghite”, „a cere ajutor e dovada de slabiciune”, „daca mergi la psiholog inseamna ca esti nebun” (intre noi fie vorba, a trebuit sa lucrez mult eu cu mine ca sa ies din mentalitatile acestea).

Partea cu tacutul oricum o invatasem deja, era o a doua piele pentru mine, si credeti-ma ca si azi, sa ajungi sa povestesti deschis despre lucrurile prin care ai trecut, cu sinceritate si dezinvoltura, frizeaza nebunia. Dupa postarea mea de luni am primit o gramada de mesaje de sustinere si am fost felicitata pentru faptul ca am reusit sa pun in cuvinte experienta prin care am trecut. Dar cel mai des, mesajul a fost „Dumnezeule, nu mi-as fi imaginat ca tu ai fi putut trece prin asa ceva”. Mda, a fost socant pentru multi. Faptul ca reusesti sa ascuzi, sa disimulezi, sa pari „ok”, sa pari „fara griji, fara probleme”.

Am ajuns experta in arta disimularii din acest punct de vedere (la restul nu stau deloc bine), si am ajuns experta dintr-un spirit de autoconservare, poate, nici eu nu stiu foarte clar. Am ajuns experta in a vedea semne similare la persoanele cu care intru in contact, simt energiile lor, ma regasesc uneori in ele. Stiu ca nu sunt singura. Reusesc sa vad in interactiuni scurte cu alte persoane, semnele unor relatii nocive, am ajuns sa citesc dincolo de cuvintele pe care le spune cineva, sa vad daca cineva este ok cu sine sau dimpotriva daca are o gramada de frustrari venite din experiente traumatizante, din neimpliniri, din aripi frante si asa mai departe. Pe de alta parte, odata cu trecerea prin experientele proprii, am invatat un lucru extrem de valoros. Sa nu mai invidiez pe absolut nimeni, caci niciodata nu am cum sa stiu care este pretul platit pentru o situatie materiala mai buna, un job mai bun, o reusita, whatever. Dar divaghez de la subiect (as putea sa scriu o carte si nu cred ca ar fi o idee rea. Poate cand mi-or zbura puii din cuib materializez si ideea asta :)).

Ce am inteles eu de-a lungul timpului, in diverse momente, a fost ca totusi nu am facut o treaba chiar excelenta in a trece peste relatia terminata acum zece ani de zile. Periodic revine la suprafata, si nu e doar faptul ca asa ceva nu se uita, este ceva mai mult decat atat. Dovada vie ca momentul cu teatrul senzorial nu l-am putut gestiona asa cum ar fi trebuit sa o fac, daca as fi trecut complet peste trauma. In acest context, am decis sa fac un prim pas mai departe, intersectandu-ma cu cateva materiale despre conferinta „Fii bine cu tine”, organizata de Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei, care au aparut in newsfeed-ul meu de pe Facebook, din o gramada de directii si surse, cam in aceeasi perioada. Coincidenta, semn? Nici nu mai conteaza, au fost un trigger perfect, venit la momentul oportun.

Iar povestea de mai sus este doar unul dintre motivele pentru care am ales deja sa merg la aceasta conferinta. Pe celelalte le puteti regasi mai jos, extrase de pe pagina conferintei. Nu cred ca exista macar o persoana care sa nu bifeze cel putin un punct, si am toata convingerea cand spun asta:

– cum să facem faţă stresului mai bine şi să ne creştem reziliența;

– cum ne putem imuniza în fața încercărilor vieții, pe noi şi copiii noştri şi cum să ne punem la adăpost copiii de experiențe traumatice;

– cum să nu repeţi în relaţie cu copiii tăi ceea ce nu ţi-a plăcut în educația ta;

– ce strategii putem adopta pentru a gestiona problemele apărute în familie;

– cum ne afectează dificultățile din trecutul personal relația de cuplu şi cum putem îmbunătăţi relația în cuplu prin gestionarea bagajului emoțional cu care vine fiecare partener;

– ce putem face pentru a debloca resursele înghețate de experiențe traumatice de viață;

– ce modalități de comunicare avem cu bebelușii și copiii foarte mici;

– a înțelege cum poate ajuta psihoterapia şi consilierea psihologică un adult sau un copil în a face schimbări de durată.

Daca decideti sa va inscrieti, puteti sa o faceti prin formularul online, iar in cazul in care doriti informatii suplimentare sau asistenta in procesul de inscriere, o puteti contacta pe Doamna Costantina Bajan, fie pe mail la conferinta@psihotrauma.ro fie telefonic, la (0735) 226 936.

Detalii complete despre temele abordate, despre vorbitori, program si tarife aveti aici.