Uneori am exact senzatia asta. Ca traiesc intr-un glob de cristal. Frumusel, tapetat cu roz, cu norisori pufosi si dragalasi. Tot uneori, in aceeasi nota plutitoare, in lumea mea frumoasa, roza si dragalasa, eu vorbesc despre empatie, conectare, iubire, tandrete, mangaieri, atingeri, educatie bazata pe respect, timp de calitate cu copiii din dotare, in fine, ati prins ideea, chestii frumoase si roze, ca globul meu de cristal.
Tot uneori insa, primesc cate un pumn direct in plex. Din ala crunt, care ma face sa constientizez cat de micuta este insula asta pe care traiesc eu cu membrii tribului meu, si altii asemenea noua. Sunt lovituri mai de slaba intensitate cum, par example, au fost cele doua momente la care am fost martora duminica, la Ferma Animalelor si altele mai puternice.
Primul context: la trambulina, o fetita de vreo trei-patru ani, cu mama ei. Fetita mai voia sa mai sara, mama voia sa plece de acolo. O ia cu proteste, o aseaza pe bancuta sa o incalte. Fetita protesta in continuare si refuza sa se dea jos ca sa plece. Mama incepe cu bombardamentul: „Sa stii ca plec si te las aici. Gata, eu am plecat, tu ramai aici singura, treaba ta ce faci”. Zice o data, de doua ori, de trei ori, fetita nu si nu, a patra oara face stanga imprejur si pleaca agale. Fetita izbucneste intr-un plans deznadajduit, si aproape cand dispare mama ei din raza vizuala se da jos, isi inghite lacrimile si pleaca dupa ea.
Al doilea context, doua minte mai tarziu, il las pe Radu cu baietii si ma duc in afara spatiului de la trambulina, sa fumez o tigara (NU, NU M-AM LASAT!) indispusa de momentul inca nedigerat. Intr-un cort de langa mine, iese un baietel de cinci (cred) ani plangand, cu mama lui. Maica-sa il ia, se aseaza pe vine in dreptul lui tinandu-l de ambele maini si ii spune: Este ziua ta, de ce te porti asa? Esti marait de cand te-ai trezit. Ti-am spus aseara sa te culci, nu ai vrut. Ti-am zis azi dimineata sa dormi mai mult, tu te-ai incapatanat sa te trezesti. Nu meriti nimic. Nimic nu meriti. Nu meriti nici o petrecere de ziua ta, ma auzi? Niciodata nu iti mai fac vreo petrecere! Te linistesti si termini cu maraiala?” Copilul se opreste din plans, da din cap a „Da”, maica-sa ii zice „Bravo, hai, da-mi un pupic acum si fii cuminte” si se intorc inapoi in pavilion.
Am relatat cuvant cu cuvant, uneori memoria mea retine mult prea bine. Well, astea le vezi zilnic. Te lovesti de bunici, mame, bone whatever care asa inteleg sa comunice.
Insa, nimic nu m-a lovit mai tare ca descoperirea gradinitei cu program prelungit nr. 274.
Daaa, chiar traiesc intr-un glob de cristal, chiar nu am capacitatea de a intelege DE CE unii parinti aleg sa isi lase copiii mici acolo (nu vorbesc de cazurile in care sunt nevoiti, de familiile cu probleme financiare si monoparentale). Believe it or not, sunt parinti pe lumea asta care ALEG sa isi lase copiii acolo.
Reminiscenta a sistemului comunist, gradinita aceasta inca mai exista, ea si cu inca alte cinci in Bucuresti, si mai mult, sunt coplesite de cereri.
Cititi daca doriti tot materialul de pe Gandul. E heartbreaking pe alocuri.
Serile, la culcare, ca să le aline dorul celor de la grupa mică care încă nu-s învăţaţi să stea separaţi de părinţi câte cinci zile la calup, educatoarele le mai lipesc la capul patului fotografii cu membrul familiei preferat: „În cazul copiilor de la grupă mică, care chiar sunt supăraţi şi plâng după părinţi, le aducem poza lui mami sau a tatălui, după cine plâng ei mai mult şi le lipim poza părintelui acolo la tăblia patului.
Un alt material despre aceste gradinite, in Evenimentul Zilei.
Noaptea e iureş. Sunt şapte dormitoare, cel mai are având 80 de paturi. Deschizi uşa şi vezi rânduri-rânduri de pătuţuri şi ici-colo câte-o poză lipită de rama din lemn.
Cam asa. Mai multe nu pot spune. Din globul meu frumos, uneori nu prea imi vine sa mai ies. Self -preservation technique.
Foto: Dreamstime
Mai, aia cu eu plec, tu ramai daca vrei o practic si eu cu Matei, pentru ca daca ar fi dupa el am sta in parc de dimineata pana seara (si stam 3 ore in fiecare zi), puii mei, sunt si eu obosita, mi-e foame etc etc. Niciun alt argument nu functioneaza (nici ca il asteapta acasa nu stiu ce minunatii, nici ca maine iesim din nou, nici ca mie mi-e foame si mi-ar prinde bine sa mananc, ca eu sunt din categoria aia care a incercat multe abordari), dar sunt deschisa la sugestii. Intr-o vreme ajunsese sa-mi fie frica sa mai merg cu el in parc, de cand a inceput sa mearga, adica de 4 ani si ceva, avem acelasi scandal zilnic cu plecatul din parc, si daca pleaca fara sa-i zic nimic tot urla pana acasa (urla nu e cu sens peiorativ, pentru ca nu plange, urla). Deci astept sugestii :)
Olivia, partea cu plecatul trebuie pregatita cam cu vreo jumatate de ora inainte de plecare. Adica ii zici: „Vezi ca mai avem zece minute de stat in parc, alege in ce vrei sa te mai dai si ce vrei sa mai faci”. Ii mai reamintesti peste zece minute ca mai aveti inca cinci minute de stat. Peste alte zece minute ii spui: „Gata, acum trebuie sa plecam” si iti mai iei o portita de timp. Va dura pana se va obisnui. Mult, ca este mare. Cu cat copiii sunt mai mici, cu atat sunt sansele ca ei sa se obisnuiasca mai repede, insa cu cei mari este mai problematic. partea cu promisul ca „uite ce o sa facem acasa” nu functioneaza, fiindca la varsta asta ei traiesc clipa si nu au capacitatea de a face proiectii in viitor, nici macar pe termen scurt. Asta vine pe la 7-8 ani.
Evident ca asa fac, nu ii zic brusc hai sa mergem. Nu functioneaza, dar multumesc :)
Am uitat, incepe sa faca scandal de cand incep sa ii zic vezi ca mai stam atata in parc, vrei sa mergem la leagane/cealalta fantana/lac, intra intr-o stare de tensiune si pana plecam acumuleaza de face poc.
Eu de asta nu prea comentez ce vad pe strada la oameni pe care nu ii cunosc, pentru ca nu stiu tot ce e in spate. Am vazut pe fb o poza cu o mama care vorbea la telefon si i s-a rasturnat copilul din carut, se comenta ca unele folosesc copilul drept accesoriu. Ma gandeam ca si eu mai sunt la telefon cu cate un client si Miruna mai cade (ma rog, nu din carut, cade ca invata sa mearga) si eu o ridic si continui conversatia ca nu am cum sa ii inchid omului telefonul. Sa lucrezi de acasa ca sa iti poti creste tu copiii implica si sa le faci pe amandoua deodata, cu toate astea poate unii se uita stramb cand eu stau cu telefonul la ureche in parc ridicand-o pe Miruna.
pai cam acelasi lucru mi se intampla mie cu rebecca. imi ia de 1000 de ori mai mult sa o dezvat de un comportament nedorit decat imi ia sa il dezvat pe raducu de exemplu. si asta deoarece cu cat sunt mai mari, cu atat sunt mai inradacinate si mai greu de schimbat lucrurile. am facut enorm de multe greseli in relationarea cu rebecca si nu este zi in care sa nu apelez la resursele strategice de rabdare si zen, ca sa nu o iau razna. si facem pasi, dar mici, mici de tot. e munca sisifica as putea spune…
ce m-a durut in cele doua cazuri a fost ca era vorba de copiii micuti, cu care poti construi o baza solida si ok….
nu stiu ce sa mai zic…imi vine doar sa plang…mult, mult…
stiu, aceeasi reactie am avut-o si eu….
si eu am senzatia globului de cristal uneori… mi se pare sfasietor sa nu ai alta solutie decat sa-ti dai puiul de langa tine si pot sa inteleg ca sunt oameni care efectiv nu au de ales. eu insami am trait momente f dificile, cu copil cu enterocolita care se cacarisea non-stop, eu cu deadline, tac’su in call-uri, si nu, nici deadline-urile mele si nici callurile lui nu puteau fi amanate intr-un univers in care la prima miscare gresita zbori din confortul painii pe masa si al acoperisului de deasupra capului, asa ca niste ore in sir am scris la laptop pe comoda in dormitor, cu copilul alaturi pe oala, ceaiul pe foc/la racit/la etc si tac’su incuiat in sufragerie… e important sa iubim si sa mergem mai departe
ah, tehnica anuntatului merge si la noi in 80% din cazuri. in 20% plecam in bocete sau mituim. nu i-as putea spune niciodata insa ca íl las acolo…
(nu ma lasa sa trimit comentariu cu wordpress, dar sunt Diana, aka mamaocupata)
cred ca toti am trecut prin momente dificile, si nu stau sa judec pe nimeni care a facut alegerea sa isi dea copilul la o gradinita din asta, fiind pur si simplu strans cu usa si neavand alta optiune. Insa sunt oameni, si stiu cazuri, ca de la ele am aflat si de gradinita asta, care au ales sa isi duca copiii acolo pentru ca asa le era mai usor, nu pentru ca nu ar fi avut alta optiune… asta mi se pare mie crud si de neinteles….
Stai că nu am înțeles. În România în anul 2013 mai există creșe săptămânale???
Da, Anca, inca mai exista, welcome to the club, ca sa zic asa… La fel de socata am fost si eu… Si-am zis ca sunt eu dintr-o alta realitate…
Eu am incetat sa ma minunez de mame care-si bat copiii pe strada sau ii ameninta. Trebuie sa acceptam ca nu toti au acelasi nivel de informare/educare/interes. Nu toti parintii stiu ce e attachement parenting sau mindful, sau playful, whatever, si majoritatea aleg calea cea mai scurta si care functioneaza cel mai bine pe moment. Cunosc o multime de parinti tineri care habar nu au de alternative la metodele de parenting cu care am crescut noi saj generatiile mai in virsta. E pur si simplu un model pe care l-au avut in familie si il aplica la rindul lor.
Habar n-am in ce masura e ok din partea noastra sa judecam oameni care pur si simplu nu au cunostinta de altceva.
nu stiu daca e vorba ca „judecam” aici, ci ca ne doare sufletul cand ne punem in pielea acelui copil…si ni se pare nedrept, si am vrea sa facem ceva, si, si…stim ca nu putem interveni
Primul meu impuls intotdeauna e sa judec parintele, dar pe urma imi dau seama ca poate asta e tot ceea ce stie si aplica.
Asa-i, din pacate la durutul sufletului se reduce tot. Ne doare sufletul ca nu putem face nimic pentru copilul ala, ne doare sufletul ca vedem parinti atit de limitati.
sigur ca nu e vorba de judecat aici, si da, doare de fiecare data cand intru in contact cu situatii de acest gen. ce pot face eu este sa le povestesc aici, si poate-poate cineva va da candva peste ele din intamplare, va intelege cat de nocive sunt aceste comportamente ale sale in relatia cu copilul sau si va schimba ceva. nu putem decat spera…
Eu intervin cand sunt martora la situatii de genul acesta. Pentru ca
1. Deviez frustrarile si nervii adultului catre un alt adult necunoscut (eu) si cel mai probabil isi varsa nervii pe mine, nu pe copil – principiul paratraznetului
2. Poate poate tine minte ceva din ce ii spun si data viitoare incearca si alta abordare. Sunt oameni care pur si simplu nu-si dau seama de efectul vorbelor / faptelor lor.
Cristiana, mai este si varianta in care acel parinte se va simti umilit, iar acasa isi va varsa frustrarile asupra copilului….