Imi amintesc de serile de Ajun ca fiind sub semnul somnului. Trebuia sa „dorm” ca sa pot sta pana noaptea tarziu. Imi amintesc inserarile rapide, luminile strazii strecurandu-se printre ochiurile jaluzelelor si pocnetele bicelor, cand mai infundate, cand mai apropiate.
Stateam culcusita sub plapuma groasa, ascunsa de frigul incaperii si ascultam vanzoleala din bucatarie, unde se derulau ultimele pregatiri si ostilitati pentru Revelion. Aveam o senzatie de amorteala in mine si cu toate astea nu puteam deloc sa inchid ochii, nerabdarea fiind prea mare. Numaram secundele, minutele care ma aduceau mai aproape de un an nou, un an in care aveam sa fiu putin mai mare decat in anul ce statea sa se termine, un an care avea sa ma aduca mai aproape de visul meu etern: sa fiu mare ca parintii mei.
Visul mi s-a indeplinit, acum am la randul meu niste copii pe care ii pun la somn ca sa poata sta cat mai tarziu in noaptea dintre ani. Nu stiu daca dorm, eu sper sa da, insa si mai mult sper sa nu isi doreasca la fel ca mine, sa creasca mari odata.
eu sper sa doarma maine la pranz pentru a rezista. Ii voi lasa sa doarma dimineata cat mai tarziu iar somnul de „pranz” sper sa reusesc sa il mut mai spre dupa amiaza
La noi s-a revenit la ora 12 de culcare (fix acum am iesit de la baieti din camera si David inca nu a adormit). Deci, cred ca ai mei vor tine petrecerea sus maine seara :)))
Eu imi amintesc casa de la tara plina, toate luminile aprinse, sobele duduind in toate camerele, oale clocotind pe foc, tata acasa, tataia socotind maruntul pentru colindatori si invartind „una coapta” (tuica) in ibric, pe plita. Noi sarind fericite in pat, fugind cand in bucatarie, cand in casa mare, surescitate fara sa stim de ce.
Apoi, tataia a murit, colindatorii s-au imputinat, luminile s-au stins si mamaia a imbatranit. In fiecare an plang de Sarbatori, mi-e atat de dor de ei tineri…
Pentru mine era un supliciu somnul de după amiază chiar și înainte de Revelion, când știam că urmează o petrecere până târziu, spre prânz (așa erau la noi în familie). Acum îl culc pe fi-miu între 2 și 4,după cum are chef, și sper să îl prindă treaz miezul nopții.
La mulți ani!
Cate amintiri frumoase mi-au revenit in minte citind ce ai scris:) Nimic nu se compara cu acele vremuri, cu acele momente. Imi aduc aminte de masa imbelsugata, plina cu de toate, de care nu aveam voie sa ne atingem pana nu incepea petrecerea.