Pe cat de mult am iubit sa citesc, inca din frageda copilarie (ca sa incep intr-un ton cat mai literar) pe atat de mult am urat orele de limba si literatura romana. Asta nu pentru ca as fi avut niste profesoare imposibile sau antipatice, ci pentru simplul fapt ca inca de prin scoala generala am realizat ca orele de literatura nu sunt pentru a ne deschide noi orizonturi si pentru a ne stimula noua imaginatia si gandirea critica, ci sunt exclusiv pentru a ne transforma in niste memorizatori complet automatizati ai marilor critici. Operele nu trebuiau numai citite, ci trebuiau interpretate. Iar interpretarile apartineau exclusiv si evident criticilor, iar noi nu trebuia sa facem altceva decat sa ni le insusim si sa le reproducem cat mai fidel cu putinta, intr-o structura foarte clara. Cine reusea sa faca asta, zece pe linie cu stelute.
Am avut doua profesoare fenomenale. Doamna Alexandrescu in generala, care mi-a fost si diriginta si doamna Cruceru in liceu. Celor doua doamne le sunt recunoscatoare pana in ziua de azi pentru faptul ca ne-au dus mai departe dragostea pentru lectura, dragoste ce mie imi fusese insuflata deja de catre bunicii mei de la Cluj, a caror biblioteca mi-o amintesc si acum cu la fel de multa admiratie ca atunci cand eram copila.
Insa doamna Cruceru mi l-a omorat pe Eminescu, mi l-a smuls din inima si stiu ca a facut-o fara nici o intentie, dar asta a fost rezultatul. Caci la el voiam sa ajung, ca tot azi s-a trezit in noi, la fel ca in fiecare an, sentimentul brusc de patriotism eminescian. Primul trimestru al acelui an scolar a fost sub semnul lui Eminescu. Tot trimestrul, noi nu am facut altceva decat Eminescu. Poeziile sale au fost disecate fara mila, strofa cu strofa, vers cu vers, cuvant cu cuvant, analizate si para-analizate, interpretate si rasinterpretate. Tot trimestrul nu am facut altceva decat sa visam Eminescu, ce au spus criticii despre Eminescu si poeziile lui, pana visul s-a transformat in cosmar. La finalul trimestrului cand am dat si eterna teza, evident tot sub semnul lui Eminescu, toata clasa (sau in fine aproape toata clasa) era epuizata si secatuita emotional si ingropata adanc de catre…. Eminescu. Asa s-a facut ca am avut niste rezultate dezastruoase, mare parte dintre noi (spun noi, ca evident ca si eu am fost in gramada aceea) motiv pentru care doamna Cruceru a fost atat de dezamagita incat a vrut sa ne lase. Sa ne paraseasca. A urmat o perioada scurta cu rugaminti fierbinti din partea noastra, cu iertari cu buchete de flori, care in final au induplecat-o.
Insa, pentru mine raul fusese facut. Eminescu a murit pentru mine undeva in acel an si nu a mai reinviat in inima mea nici pana azi.
Ma simt si acum vinovata pentru ca mi-am adus si eu obolul cu brio la dezamagirea doamnei insa chiar nu mai puteam.
Revenind cu picioarele inapoi in prezent, mi-e teama ca acelasi lucru se va intampla si cu copiii mei. Ca nevoia asta de a interpreta totul si de a reproduce fidel parerile atotputernice ale criticilor literari despre o anumita opera, nevoia asta de a completa fise de lectura care diseca totul (cine, care sunt eroii, care este stilul literar si asa mai departe) ii va indeparta de lectura, nu ii va apropia.
Da, este nevoie de o structura definita, da, poate este definitoriu in cat de organizat vei deveni mai tarziu in viata (poate asa mi-am descoperit eu latura analitica si nu stiu eu! – va rog, remarcati autoironia) insa sa faci asta aproape 12 ani de scoala, zi de zi, cu niste opere literare sau cu orice altceva, va spun eu, nu stimuleaza ci dimpotriva, omoara orice urma de curiozitate nativa din copil.
Termin cu un exemplu edificator, poezia Floare albastra, si cum ajunge ea sa fie „macelarita”: exemplul 1 – Eseu Floare albastra, exemplul 2 – Comentariu pe marginea poeziei, exemplul 3 – un alt eseu. Toate, primele rezultate din google search. Si tot pe tema Floare albastra, in imaginea de mai jos avem ca scop al lectiei la Literatura Romana: „Aprofundarea cunostintelor de analiza a unui text liric” iar ca obiectiv (printre multe altele): „cultivarea gustului pentru lectura”. In imaginea urmatoare este finalul acestui „proiect didactic” pentru lectia respectiva, unde scrie negru pe alb: „la sfarsitul lectiei, elevii vor consemna in caiete urmatoarele: blablabla”. I rest my case.
Sursa: www.Didactic.ro
Si daca pe „vremea noastra” trebuia sa ne documentam, sa petrecem ore la biblioteca, sa ne deplasam fizic dintr-o biblioteca in alta, cu alte cuvinte sa muncim zdravan pentru a scrie un eseu inteligibil si inteligent, care, altfel reflecta fidel respectarea unei structuri, atat din punct de vedere al eseului cat si al analizei de text (epic sau liric) si a textului in sine, apai acum toate aceste resurse sunt la indemana generatiei actuale, care nu stiu cat de mult are capacitatea de a filtra sursele bune de cele rele. Copiii nostri, pentru a putea supravietui si pentru a trece materia vor face copy paste. Pam pam.
Si te-ai dus, dulce minune,S-a murit iubirea noastra
Floare-albastra! floare-albastra!…
Totusi este trist în lume!
Parca vorbesti de mine : ))))) Ajunsesem sa il urasc pe Eminescu in liceu, nu poezia lui, cat faptul ca exista in programa. Il disecasem si disecasem si recitasem poezii de-ale lui la tot felul de serbari etc etc incat il uram. Nu mai spun de analiza vocalelor si consoanelor din texte si oare ce-o fi vrut sa spuna poetul daca a folosit asa de multi de multe consoane siflante in Ce te legeni, codrule si asa mai departe. Prin urmare, m-am razbunat. Nu mai retin in ce clasa eram, poate a zecea, si profa de romana ne-a dat un extemporal anonim in care sa ne spunem parerea despre diverse chestii, printre care, evident, si Eminescu. Nu e greu de imaginat faptul ca l-am desfiintat de am facut-o sa planga pe biata femeie. Cert e ca nu s-a lasat pana n-a aflat cine a scris lucrarea aia, atat de revoltata era si pana la urma, de lehamite, am recunoscut. S-a straduit dupa aia atat de mult sa ma faca sa-l iubesc pe poetul nepereche (mi-a imprumutat tot felul de carti etc) incat aproape mi-era mila de ea. Dar, ca si in cazul tau, raul era deja facut. (A fost o profesoara extraordinara, apropo, in afara de diriginte pe care mi-l amintesc din motive care nu-s deloc pozitive, ea e singura profesoara care mi-a ramas in minte dupa ce am terminat liceul, cu adevarat o doamna, ne-a invatat mai mult decat limba si literatura romana, ne-a invatat si cum sa ne comportam in viata). Ma crezi ca abia acum apreciez poezia clasica (nu numai Eminescu, ci si Bacovia, Arghezi, Minulescu, Blaga) pentru ca abia acum simt ca o inteleg?
sunteti deja doua care ati folosit sintagma altfel ultra faimoasa „oare ce-o fi vrut sa spuna poetul”, incat imi permit sa fac update la text si sa o introduc la locul cuvenit!
la fel si la noi. profa de romana a fost si a ramas printre cele mai dragi profesoare ale mele, inca mai este profesoara la Sava, am revazut-o acum doi ani si m-am emotionat pana la lacrimi.
Noua dna Caretnic ne interzisese cu desavarsire sa folosim vreo referinta personala de tipul „eu cred ca”, sau „poetul ne transmite ca”. Se isteriza complet in felul ei absolut caracteristic, devenea sarcastica, sau o apuca damblaua (pana la a plange la catedra) si ne replica: „Chiar ai senzatia ca Eminescu avea de gand sa ti se adreseze TIE??! Dar cine te crezi, sa presupui ca ti s-ar fi adresat Eminescu?!” N-aveam nici un drept sa emitem vreo consideratie de orice fel, nu ne intreba absolut nimic, ne trantea bibliografie – multe, extrem de multe articole din Revista de Limba si Literatura Romana – sa o invatam pe de rost. Rareori ne verifica, testele noastre si tezele erau exclusiv din gramatica, de care era absolut obsedata! Ne trata cam ca pe niste studenti in materie de literatura, presupunea ca noi, copii de 12 sni,mne ducem la Biblioteca Nationala si conspectam comentarii literare din critici consacrati si apoi facem sinteze si voila! Oribila experienta am avut cu ea.
La liceu, atat de stearsa a fost profa de romana (care ne era si dirigunta), ca habar nu mai am ce relatie am avut. Stiu ca era mai cu potmodernismele, de mi-a dat un volum de m-a bagat in boale, cu intestine si fermentatii :D.
Insa mie Eminescu nu-mi repugna, cu toate mutilarile si aberatiile pe care s-au straduit toti sa ni le inoculeze.
Si eu am avut bafta de doi profesori absolut geniali de romana. Amandoi spaima liceelor respective (una in clasele 5-8, celalalt in 9-12), dar daca treceai peste faza cu tremuratul ca frunza a intregii clase, iti dadeai seama ca sunt niste indivizi extrem de destepti, deschisi la minte si pertinenti. Genul care te provoaca la discutii. Genul care iti permit sa vii cu propria analiza literara atata vreme cat poti sa o sustii cu argumente logice. M-am trezit de nenumarate ori cu teza la romana expusa la panoul scolii, pentru ca venisem cu vreo idee inovatoare, pentru ca „asa mi se parea mie”. In ziua in care am spus „mie nu-mi place Eminescu, zau”, nu s-a suparat nimeni pe mine, dar a urmat un „Te rog sa imi explici de ce. Cu argumente.”, moment in care am realizat ca am voie si sa nu-mi placa unii dintre „marii clasici”. Cei care mi-au placut i-am citit pe nerasuflate, cu intreaga opera (il nenoroceam pe taica-meu cu drumurile la biblioteca judeteana, desi casa noastra era o biblioteca din podea pana in tavan, pe doua randuri, cand incepeam sa-l intreb de cine stie ce scrieri obscure ale Hortensiei Papadat-Bengescu, saracul ofta si mergea sa-si ia haina de pe cuier…) Clasicii care nu mi-au placut i-am citit (lectura obligatorie doar) ca sa pot avea o parere pertinenta si sa argumentez de ce nu-mi plac…
Daaa, cam asa era pe vremea noastra, dar sa stii ca un pic s-au schimbat vremurile, nu se mai prea studiaza literatura in stilul asta. Fiu-meu e in a IX-a si studiaza literatura pe teme (Jocul, Viata, Iubirea etc.) si la fiecare tema din asta au cativa autori/texte care sunt privite din punctul ala de vedere, al temei. Autorii sunt variati pt fiecare tema, nu e literatura in ordine cronologica, de ex pana acum au avut texte din Slavici, Eliade, Cartarescu si chiar….Asimov. Da, mai apare si cate un autor strain pe ici-colo. Si temele in general sunt mai mult eseuri pe diverse teme, nu genul ala de comentarii/caracterizari pe care le faceam noi. Mie mi s-a parut o abordare simpatica, nu foarte sistematica, deci copiii nu prind sensul ala cronologic al evolutiei literaturii romane pe care eu l-am dobandit in liceu, dar nah, ce sa zic, e mult mai creativ si poate li se potriveste mai bine….Oricum, nu pot sa bag mana in foc cum e la profilul uman, fiu-meu e la un profil real.
Andreea
Mai, eu nu am invatat niciodata niciun comentariu, mai citeam ocazional critici dar nu retineam mare lucru. Intotdeauna comentam la fata locului.. dar, e adevarat, ma pricepeam :) Am avut 2 profesori imposibili (ca personalitate) si in liceu si in generala, dar nu s-a suparat niciunul ca nu recitam texte invatate pe dinafara, cata vreme ce spuneam eu acolo era ok (or fi fost si ei satui de atata recitare). Dragostea de lectura se ia in primul rand de la parinti, si daca ai citit su ficient inainte sa vina un profesor sa masacreze niste texte cred ca scapi prea putin atins.
Iar cu copiii nostri.. eu deja ma lupt cu mania „copilul trebuie sa coloreze in contur”. De parca ar folosi la ceva chestia asta. Deja am ambalat toata experienta mea in revolta activa fata de scoala (sunt la profesionisti, de-aia premianti cu note scazute la purtare :)) ca sa-mi sustin copilul (ma rog, copiii, desi cu Miruna nu cred ca voi avea atata bataie de cap, ei pare sa-i placa sa faca de toate) in a face ce ii place si ce-si doreste.
Oricum vizualizez multi ani inaintea mea in care voi invata cot la cot cu ei ca sa le pot prezenta informatia in forma digerabila pe care mi-as fi dorit-o si eu. Tot un fel de home schooling e si asta..
Anii de scoala m-au facut sa-i antipatizez pe Eminescu si pe Sadoveanu. Dar tot scoala m-a facut sa-i iubesc pe Rebreanu, pe Bacovia, pe Blaga, pe Nichita. Unii autori ti se lipesc de suflet oricat de potrivnice ar fi programele scolare.