Si s-au facut trei ani. Nu acum, s-or face pe la 9:50 AM.

M-am reapucat sa citesc ce am scris in ziua de 17 ianuarie a anilor trecuti, si dincolo de ochii umezi pe care ii am acum, am avut surpriza de a realiza ca tot ce as scrie acum, deja a mai fost scris, acum un an si acum doi ani.

Copilul asta ma face sa ma agat de fiecare zi din viata lor de copii, atat cat mai sunt inca mici si inocenti si cu capul numai la nazbatii. Ma face sa mi se faca dor, inca de pe acum, de zilele acestea. Ma face sa creez sertarase in memoria mea, in care sa inghet momente cat mai multe, momente pe care sa nu le uit cat oi trai. Si-s atat de multe!

Intr-o seara a vrut covrigi. I-am zis sa se duca la bucatarie si sa isi ia singur. Cand a venit, a venit cu doi: „Mami, ia si tu unul!” Ca asa este el. Cand isi ia apa, imi aduce si mie o sticla. De fiecare data, fara exceptie. Cand are ceva de mancare, ma pune sa deschid gura sa imi dea si mie „pucin”.

Seara de seara, adoarme in bratele mele. „Magaie-ma, mami!” si eu il mangai pe cap, si el se cuibareste tot langa mine, isi baga ambele maini pe dupa gatul meu si adoarme. Uneori mai repede, alteori adorm eu inaintea lui. Pierd notiunea timpului, nu ma mai intereseaza ca adoarme dupa zece minute sau dupa o ora, conteaza doar clipa.

Cand se simte neindreptatit, indiferent cine e sursa nefericirii lui, arboreaza o privire fixa, isi strange ochii, si dupa ce ii deschide din nou din ei tasnesc doua lacrimi uriase, insa nu spune nimic. Tace si te priveste acuzator.

Trage niste scatoalce, mama-mama. Victimele cele mai dese sunt David si Rebecca evident. De fapt intre ei doi, pe cat de multe momente armonioase sunt, pe atat de multe batalii se duc. Si vrea. Vrea tot, are un simt al proprietatii ceva de speriat, nu stiu pe cine a mostenit, insa de cand a venit pe lume,  asta este unul din lucrurile care il defineste cel mai mult. Nu are scrupule cand vine vorba de a smulge o jucarie din mainile lui David, ce isi doreste isi ia singur. Poate o fi de vina faptul ca a fost ultimul si ca in permanenta simte nevoia de teritorialitate, habar nu am insa are o darzenie fenomenala.

Daca David este calm ca adancurile marii, el este colericul familiei. Vocea lui se aude in permanenta, nervii lui sunt cei mai intens manifestati, si cat e ziua de lunga vorbeste. Pune sute, mii de intrebari, povesteste cate-n luna si in stele, el e primul de la care afli ce s-a intamplat in casa, si mereu vrea sa stie ce se intampla, vrea sa fie martor, sa nu rateze nimic. Ca sa aiba ce povesti mai departe :).

Acum vreo doua luni in timp ce il imbracam si-a aruncat bluza pe jos si a refuzat sa o mai imbrace, pe motiv ca: „eu nu mai imbac hainele lui Dadid. Eu vau hainele mele”, semn ca trecerea hainelor de la un frate la altul e de domeniul trecutului la noi.

A inceput de jumatate de an sa stea cat mai mult cu David, si ce a iesit din combinatia asta este nebunie pura. Se indeamna amandoi la prostii, nu este data sa ii las zece minute singuri, si sa nu faca macar o boacana. De la suluri de hartie igienica desirate prin casa, sau mai rau in veceu si pana la hainele scoase de pe uscator, sau gelul de dus varsat tot in chiuveta, am experimentat absolut tot. Imi place insa complicitatea asta a lor, imi place toata colaborarea dintre ei, imi place ca de cele mai multe ori il asculta pe David si ma topesc de drag cand ii vad plecand intr-o directie de mana.

In rest, pentru mine toate noptile nedormite au ramas undeva in urma, intr-o ceata alburie, caci da, este posibil sa uiti prin ce ai trecut, chiar daca am avut momente (multe) in care simteam ca nu mai vad luminita de la capatul tunelului. Am deja trei copii mai marisori, cu provocarile de rigoare.

Si ce am scris in anii trecuti este atat de valabil si azi, incat nu ma pot abtine sa nu le mai scriu o data:

Este copilul tumult, e viata in cea mai pura forma, si cred ca el e cel care intr-un mod perfect firesc si normal a inchis un cerc pentru mine. M-a supus la cele mai dificile teste, de la rezistenta fizica la cea psihica, si mi-a aratat calea spre mai bine, mai frumos, mai curat. Datorita lui am invatat enorm, am crescut enorm. Si este poate una din lectiile pe care noi adultii trebuie sa le acceptam cu cea mai mare umilinta, pentru ca numai asa putem fi cu adevarat demni de copiii nostri. Mai am mult pana sa termin metamorfoza asta, sa devin cu adevarat buna pentru el si pentru fratii lui, mai am multe obstacole de trecut, si cele mai multe sunt doar in mintea mea incatusata de multe ori in reguli de adult inflexibil, insa stiu ca am langa mine trei dintre cele mai frumoase suflete.

Radu m-a invatat sa ma las in voia clipei, sa trec peste oboseala, peste „nu pot, nu vreau”. Radu m-a ajutat sa ma regasesc pe mine, sa retraiesc odata cu fiecare „prim” al lui si „primul…” lui David si al lui Rebecca. Prin Radu am invatat sa fiu mai buna decat am fost, sa fiu mai mama decat am fost, sa fiu mai femeie decat am fost. 

A fost liber, liber de constrangeri, liber de prejudecati, si pot spune cu mana pe inima, ca este cel mai relaxat copil cu putinta. Cel mai pozitiv, cel mai increzator, mereu zambitor, mereu deschis la a explora, la a testa si incerca. Pe noi ne-a ajutat sa ne relaxam si mai mult in cresterea fratilor sai, si datorita lui, pot spune ca in acesti ultimi doi ani am invatat mai multe despre motherhood, decat am invatat in ceilalti cinci

Nu e usor. Nu e mereu totul roz, insa pana la urma exista oare perfectiune? Perfectiunea este cea pe care o regasim in zambetul lor, intr-o dimineata, in imbratisarea lor, intr-un pupic balos, in primul cuvant rostit.


Multumesc, pui frumos, ca m-ai ales pe mine sa iti fiu mama, ca ne-ai ales pe noi sa iti fim familie. Ne-ai completat vietile.