In urma cu opt ani, intr-o seara de 20 ianuarie, odata cu venirea pe lume a Rebeccai, ma nasteam si eu, sub o alta forma, cea de mama. Si la fel cum ea e in plina perioada a copilariei, la fel si maternitatea mea e intr-o faza similara, fiindca zi de zi mai invat ceva, zi de zi am de descoperit o noua lume, un nou univers. Poate parea ciudat sa privesc lucrurile din aceasta perspectiva, caci se presupune ca noi, parintii suntem deja trecuti printr-o etapa de maturizare si „stim” ce sa facem. Realitatea ne demonstreaza ca nu prea stim si ca odata cu nasterea propriilor nostri copii, ne nastem si noi, ca mama sau ca tata si ca trecem exact prin aceleasi etape prin care trec si ei, de la cea in care nu stim absolut nimic, pana la cea a „nuuuu”-urilor si asa mai departe.

E ritmul firesc al vietii, ciclul normal si natural, care se intampla de mii si mii de ani. Dincolo de toate astea, zilele de nastere ale copiilor mei sunt pentru mine prilej de rememorare a unor momente, senzatii si trairi ce imi apartin numai mie. Sunt acele ore, petrecute (de mine, cel putin) prin TI, pe masa din sala de operatii, sunt fricile, spaimele, emotiile, bucuriile, este primul scancet, prima privire,  este senzatia de sfarseala, senzatia de triumf, sunt valurile de ganduri, e teama de necunoscut, sunt grijile, e disparitia senzatiei de confort pe care o aveam inainte de a naste, e senzatia de gol care te cuprinde, este durerea, cea fizica, ce incepe sa te invaluie odata cu disparitia efectelor rahiei, e senzatia de anestezie sufleteasca, este cautarea „instinctului matern”, de care ai auzit atat de des incat te astepti sa fie acolo, sa izbucneasca odata cu primul tipat, insa de cele mai multe ori nu e asa.

Am vazut zilele trecute un text la adresa proaspetilor parinti, in care autorul ii cam anatemiza pe acestia ca aleg sa puna poza noului venit pe lume sa o vada toata lumea, omorand astfel ideea ca nasterea copilului este ceva unic si intim. Poza aceea nu este decat varful icebergului. Unicul si intimul vin din cele scrise de mine in paragraful anterior, iar acelea nu pot fi impartasite pentru ca trebuie traite si simtite pe propria piele pentru a fi intelese cu adevarat. In rest, poza e doar o manifestare a bucuriei si o nevoie pur umana de a impartasi aceasta bucurie si cu restul lumii, cunoscuti sau necunoscuti. Nasterea unui copil e un miracol in sine, e cel mai frumos lucru ce ne-a fost daruit pe lumea asta (in opinia mea) si poate ar trebui sa fie mult mai multe poze cu nou nascuti.

Azi implinesc si eu opt ani. Opt ani frumosi si minunati, cu ups and downs, opt ani de cand mi-a fost daruita Rebecca, opt ani de cand am cel mai frumos job din lume, acela de mama.

Rebecca face opt ani, incet-incet facem trecerea de la perioada primei copilarii spre alte zari, deocamdata complet necunoscute si pline de nou si fiecare „prim” al ei vine la pachet cu cate un „prim” al meu.

De atunci totul este raportat la ea. Ea este centrul universului meu. Ea este legatura mea cu viata. De fapt, asta si inseamna numele ei: „cea care uneste”.

Mandria de mama nu se compara cu nimic. Este cel mai tare sentiment cu putinta. Cel putin cam asa l-am perceput eu. Adica ce poate fi mai tare decat sa simti ca creatura aia care a prins viata, a crescut in tine timp de noua luni iti arunca mai intai cate o privire din aia pierduta care se lumineaza ulterior, semn ca te-a recunoscut ca fiind de a sa, dupa care incepe si baga niste zambete tampe, semn ca te si place, dupa care incet incet, fara sa simti, incepe si face mici lucruri care te uimesc prin banalitatea lor incomensurabil de grea. Apuca un obiect, se tareste pe burta, se intoarce pe burta, se aseaza in fund, se ridica in picioare, pune cubul verde peste cubul albastru, spune mama, spune tata, gaga, papa, spune propozitii, spune fraze, stie culori, zilele saptamanii, lunile anului, stie sa numere pana la cinci, pana la zece, pana la douazeci, incepe si recunoaste cifrele, literele, le scrie, invata povesti intregi cuvant cu cuvant, face fotografii, spala hainutele bebelusilor si papusilor, pune masa pentru trei, face curat, se imbraca, se dezbraca, vorbeste un pic de engleza, canta, danseaza non stop, ajuta la facutul carnatilor, face icre cu mixerul, pune dvd-ul porneste videoproiectorul si boxele, cauta programul pe care il vrea la TV, face bradul, picteaza globuri, spune poezii, se urca pe scena si danseaza. Sunt lucruri mici, pe care noi oamenii mari le facem fara sa ne dam seama. Pentru ei sunt pietre de hotar, pe care zi de zi le trec. Iar mandria mea de mama ma ajuta sa vad eforturile pe care le depun ca sa se autodepaseasca. Zi de zi, clipa de clipa sunt uimita si invat lucruri noi impreuna cu ei. Pentru ca da, dupa ce am devenit mama, am invatat ce inseamna umilinta de a recunoaste ca de fapt nu stiu nimic, sau stiu foarte putin despre viata, am invatat ca uneori trebuie sa ma opresc, sa imi deschid inima, mintea si sufletul ca sa vad cu adevarat,mi-am repozitionat dorintele, aspiratiile si filosofia de viata. Si de patru ani incoace, am invatat sa vad din nou lumea prin ochi de copil. Si pentru asta ii multumesc in primul rand fiicei mele, Rebecca.

A implinit azi cinci ani domnisoara. Care chiar devine din ce in ce mai domnisoara. Si realizez ca are din ce in ce mai mare nevoie sa fiu langa ea. Si invers. Ieri a venit sa il vada pe bebe la spital. Am fost atat de emotionate amandoua, incat ne-au dat lacrimile. Azi este ziua ei si am o lista interminabila de urari, dar le pastrez doar pentru noi doua. Secrete intre fete. La multi ani, sufletul meu frumos!

De sase ani incoace, 20 ianuarie este „a day to remember, forever and ever”. Dap, fata mea a implinit sase ani azi. Frumoasa mea, cu cei mai caprui ochi din lume. Sase ani, care nu stiu cand au trecut. Sase ani ce in zbor au trecut, alcatuiti din zile lungi si nopti interminabile. Looking back, ma sperie cumplit faptul ca au trecut sase ani si mie mi se pare ca a trecut o clipa. 

Multumesc iubita mea ca m-ai ales sa iti fiu mama si iarta-ma pentru toate momentele in care spun „ai rabdare un pic, Chiți”.

Ma uit la pozele adunate in acesti sapte ani, si parca ieri era bebelusa care radea cu gura pana la urechi la trezire. Tot parca ieri la prima petrecere, cea de un an, dansa cu pasi un pic nesiguri, si se plimba printre mese, aplaudand si antrenand invitatii. Tot parca ieri ii faceam al doilea party iar noaptea imi culmina cu o fuga la urgente, bifand prima enterocolita ever. Tot parca ieri, la aniversarea de trei ani, in loc sa ne simtim bine, ne luptam cu Enel-ul, dupa o pana de curent de peste 14 ore, si imi relocam copilul de urgenta la bunici, pentru ca la noi era ca in Siberia. Tot parca ieri, la aniversarea de patru ani, inauguram seria gatitului in forta pentru mine, si faceam prima petrecere adevarata acasa. Tot parca ieri, la aniversarea de cinci ani, ajungeam fix pe 20 ianuarie, la ora dupa amiezii, direct de la maternitate cu un prunc mic, numit Raducu in brate. Si tot parca ieri, la aniversarea de sase ani, faceam primul tur de forta, in noua formula de cinci.

Sunt sapte ani, sapte ani de cand sunt mama, sapte ani de cand viata mi s-a schimbat complet si definitiv, sapte ani de cand am inteles ce inseamna „iubire neconditionata”.

Am fost binecuvantata. Din toate punctele de vedere.