Cum sa ne crestem oare fetele in ziua de azi cand peste tot dam de imaginea „femeii ideale”? Cand stima de sine si increderea in propriile forte si calitati au intrat undeva intr-un con de umbra, iar imaginea de sine a devenit prioritara?

Recunosc ca nu am realizat pana de curand faptul ca, exact asa cum spune si Urania in materialul de mai jos, atunci cand ne intalnim pentru prima data cu o fetita, instantaneu ne ies din gura cuvintele „Vai, ce fetita frumoasa!” Si totusi, in marea majoritate a cazurilor asa este. Sau: „Vai, ce fetita cuminte!”.

Si uite asa, frumusetea si cumintenia sunt ridicate la rang de virtuti si devin standarde dupa care judecam in cel mai superficial mod cu putinta o copila. Mesajul pe termen lung este ca trebuie sa se incadreze in aceste canoane de frumusete si sa fie conforma cu nivelul de „cumintenie” acceptat ca si norma sociala. La fel am fost crescute si multe dintre noi, iar cele care au reusit sa se rupa de aceste etichete, au fost catalogate ca fiind ciudate, excentrice sau poate si mai rau.

Si daca va uitati la rafturile magazinelor de jucarii, segregarea pe sexe este atat de vizibila incat eu am ajuns sa am oroare de momentele in care trebuie sa intru in ele. Zona de fetite este roza, de un roz care imi zgarie retina, cu papusi, case de papusi, seturi de coafor si makeup, aspiratoare, mopuri, bucatarii, tigai si seturi de farfurii, pe diverse variatiuni de roz. Zona baietilor este cu masinute, spidermani, unelte, avioane. De mici ii canalizam pe directii clar stabilite: fetele cu rozul si indeletnicirile casei, baietii cu albastrul si actiunea. Fetitele in rochite, cu volanase, si dantelute, diafane, delicate, cuminti.

Cand Rebecca era micuta exista o vorba printre noi, cei cu copile mici: „si tu vorbesti limba roz?”. Slava Domnului, la noi perioada roz cu papusi, asternut, haine, jucarii, printese toate roz, roz cat mai fistichiu, a trecut. Acum vreo trei ani mi-a spus cu o fermitate ce nu lasa loc de discutii ca „Roz este cea mai urata culoare. Urasc rozul”. Si totusi, aceasta impartire coloristica pe sexe ne este atat de puternic inradacinata in mentalul nostru parintesc, incat mergand prin magazine, invariabil ajung sa ma uit mai intai la ceva rozaliu (mai pudrat sau mai inchis) si abia apoi sa rationez. La fel, la baieti, initial am o retincenta daca vad vreun tricou cu o culoare mai „feminina”, si abia apoi imi vine mintea la cap.

Si totusi cum reusim sa le crestem intr-o lume care valorifica aspectul fizic mai presus de orice? Cand o femeie ca Robyn Lawley este considerata „plus size”? Uitati-va un pic la ea.

Iar fetele noastre cresc cu gandul ca asta inseamna sa fii gras, iar sintagma „plus-size” inseamna ca esti undeva dincolo de norma acceptata de societate in ceea ce priveste „dimensiunile ideale”, deci nu e bine. Va spun eu ce nu e bine: presiunea aceasta complet falsa, ridicola si periculoasa.

La fel de falsa si de periculoasa este si inocularea asta sistematica a ideii ca o femeie trebuie sa isi stie locul, sa ocupe cat mai putin spatiu fizic atunci cand este in societate, sa creeze cat mai putine „controverse” si valuri, sa isi tina gura. Nu radeti, nu exagerez foarte mult, chiar daca mediul si societatea s-au mai schimbat in ultimii douazeci de ani, mare parte dintre noi asa am fost crescute si fara sa ne dam seama, asta transmitem si noi la randul nostru mai departe fiicelor noastre.