LÁUDĂ, laude, s. f. Exprimare în cuvinte a prețuirii față de cineva sau ceva; cuvinte prin care se exprimă această prețuire; elogiu. ♦ (În propoziții exclamative) Mărire! slavă! cinste! glorie! – Din lăuda (derivat regresiv).
LÁUDĂ s. interj. v. apreciere, aroganță, atenție, cinste, cinstire, considerație, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, onoare, orgoliu, prețuire, respect, semeție, stimă, trecere, trufie, vanitate, vază.
ÎNCURAJÁRE, încurajări, s. f. Acțiunea de a încuraja și rezultatul ei; îmbărbătare; sprijinire, stimulare. – V. încuraja.
ÎNCURAJÁ vb. 1. v. însufleți2. v. stimula3. v. consola

Nici unul din subiectele discutate sambata la conferinta nu a aprins mai multe spirite cum a facut-o subiectul cu „Lauda nu este buna” (si majoritatea au ales sa ignore convenabil un mic detaliu – lauda in exces). Si asta pentru ca noi, astia de 30+, deveniti parinti, suntem o generatie care, dupa cum bine spunea cineva, nu a crescut cu prea multe „batai pe umar”, si unul din primele lucruri pe care le-am facut a fost sa remediem acest neajuns in privinta copiilor nostri (printre multe altele). 



Si de ce Dumnezeului nu ar fi bine? Cum adica, sa nu le spunem copiilor ca sunt frumosi, ca sunt minunati, ca masinuta desenata care seamana a orice, numai a masinuta nu, este cea mai frumoasa masinuta desenata din lume? Cum vine asta? Simplu. 


Si voi incepe prin a povesti my side of the story, aceea a copilului care a crescut spunandu-i-se mereu ca este cel mai grozav, cel mai frumos, cel mai minunat, care poate face orice pe lumea asta.


Asta am auzit eu toata copilaria. Ca sunt frumoasa. Ca pot face orice imi pun in cap. Ca sunt desteapta si inteligenta, ca sunt cea mai buna. „Cum, mai mama, tu, care esti atat de desteapta? Tu, care stii atat de multe?” Cam astea erau reactiile mamei atunci cand eu nu stiam ceva. Eram copilul de zece, la orice materie. Tot mama a fost cea care si-a dorit sa fac tot ce si-ar fi dorit ea sa faca si nu a putut. Asa s-a facut ca in clasa a opta eu faceam de mai bine de trei ani meditatii la trei limbi straine: engleza, franceza si germana, si meditatii pentru admitere, de doua ori pe saptamana, la romana si matematica. Mi-o amintesc pe mama, in perioada imediat urmatoare Revolutiei, cum isi nota intr-un carnetele, alaturi de ratele la CAR, banii pe care trebuia sa ii dea pe meditatii. Imi amintesc si acum carnetelul cu pricina, fiindca mesajul permanent era „tot ce fac, fac pentru tine, ca tu sa ai ceea ce eu nu am avut. Si tu esti atat de desteapta si trebuie sa profiti de toate ocaziile astea”


Caderea a fost in clasa a noua, brusca si crunta. Din „copilul de zece”, in prima luna de liceu, m-am trezit cu un 3 si-un 4 la fizica si doi de 3 la mate. Eu care intrasem a 43-a la Sfantul Sava, cu 9,45 la matematica. 


Cum am ajuns in situatia asta? Pana la liceu am trait intr-un cocon. Unul in care aveam „confortul” aparent al desteptaciunii mele, al unicitatii mele, care erau un „dat”, nu erau o realitate. Era perceptia mamei transferata asupra proprie mele persoane, nu era insa si perceptia mea despre mine. 


Cuvintele ei nu le testasem pana atunci cu adevarat, le luasem de bune. Pe langa asta, toate aceste false incurajari, fiindca dupa cum se poate vedea din definitiile de mai sus, erau de fapt laude, au pus o presiune enorma pe mine. Mai mult, mereu am simtit in interiorul meu ca ceva nu e in regula, nu le-am simtit ca fiind autentice, conforme cu propria mea realitate si perceptie despre mine, ca nu ma pot ridica la inaltimea cuvintelor pe care le auzeam din partea mamei si traiam mereu cu teama ca ce se va intampla „daca….”. Insa, in acelasi timp, mama era totul, mama stia mai bine, deci mama nu avea cum sa se insele si as fi facut totul pentru a-i confirma spusele. Double pressure. 


Evident, mama mea nu cred ca a constientizat vreodata ca ar face ceva gresit in toata abordarea ei, a facut cum a simtit ea ca ar trebui sa faca, prin prisma propriilor ei experiente traite in copilaria sa, petrecuta exact la polul opus, intr-un mediu de lipsit complet de afectiune, vorbe bune, laude sau incurajari. 


In concluzie, liceul, si implicit perioada adolescentei a venit pentru mine cu o mare cadere psihica si cu o stima de sine nula. Spun stima de sine, fiindca am avut momente in care nu am gasit in mine nimic din ceea ce m-ar fi facut sa spun ca sunt valoroasa sau buna la ceva. Ba dimpotriva. Nu gaseam decat lucruri la care nu eram indeajuns de buna, aspecte neplacute la fizicul meu. Astea au dus la o neincredere totala in ceea ce pot face eu cu adevarat, in ceea ce pot deveni eu, in felul cum arat eu, lucru care se batea cap in cap total cu ceea ce imi transmitea mama, si de aici, un conflict din care am iesit cu greu si cu multe sechele ani mai tarziu. 


Lectiile invatate pentru mine au fost multe. Ok, nu perpetuez modelul vazut in familie, stiu in mod clar ca acesta nu m-a ajutat, ci dimpotriva, deci clar e de schimbat, dar ce pun in loc? Cineva zicea ca in absolut orice faci in viata, lucrul respectiv se face pe baza unui manual cu instructiuni (ca vorbim de fizica cuantica, analiza matematica, sofat, cumpararea unui televizor, o reteta, montarea unui pat, spalarea unui tricou, whatever), totul mai putin aparitia unui copil care nu vine cu nici un manual la pachet. Si este unul din cele mai importante lucruri care ti se intampla in toata viata asta, si dincolo de asta, ai poate cea mai mare responsabilitate din lume, aceea de a creste si educa un viitor adult. 


Recunosc ca nu am stiut ce sa pun in loc. Recunosc ca, cu toate conflictele mele personale „stiu ca nu este bine modelul din copilaria mea” nu de putine ori m-am trezit vorbind cu gura mamei. Caci da, este mai usor, mai facil si mai la indemana sa spui de nenumarate ori „esti desteapta” sau „esti frumoasa” sau „ce desen frumos”, decat sa stai si sa cauti in spate acel detaliu, acel aspect care merita cu adevarat evidentiat si care da cu adevarat valoare demersului copilului tau.


Nu zic ca trebuie sa eliminam complet aceste complimente. Copiii mei sunt frumosi si sunt destepti si le voi spune in continuare si asta, doar ca o voi face mai rar. In schimb, voi muta accentul pe ce au facut ei bine si pe procesul si acele calitati intrinsece care i-au ajutat sa ajunga la rezultatul final. pentru ca evidentierea acelor calitati ii va ajuta pe ei sa le constientizeze mai bine si sa le foloseasca mai usor data viitoare, si tot asa. 


In discutiile din ultima vreme mi s-a tot spus „zi mersi ca pe tine te-a laudat non stop, eu nu am fost laudata niciodata, ba dimpotriva mereu mi s-a spus ca nu sunt buna de nimic”. Nu zic mersi, ambele sunt la fel de nocive pe termen lung, fiindca ambele sunt niste extreme care duc la rezultate similare. 


Moderatia este totul. Inclusiv, sau mai ales, in parenting.


PS: un articol pe aceeasi tema gasiti la Printesa Urbana .