Citeam mai devreme articolul Marei despre cam cum e viata de mama si cum de multe ori abia asteptam sa se termine seara ca sa ne putem prabusi mai repede in pat si cum prietenele noastre fara copii nu ne inteleg uneori. Articolul m-a starnit, caci m-am regasit in el destul de mult. Un eu mai vechi, de acum ceva ani (multi) cand eram singura cu copil si eram chiar singura, fiindca nici una din prietenele mele nu mai comunica cu mine, motiv generator de mari frustrari pentru mine.
Am trecut prin toate fazele, m-am gandit inclusiv ca poate arata copila mea in vreun fel si evita sa o vada, le-am urat, dupa care m-am urat pe mine ca le-am urat, le-am invidiat pentru viata fara griji pe care o au, dupa care mi-am tras cateva palme ca le-am invidiat, dupa care am intrat intr-un fel de staza, in care am inteles ca viata mea cu copil face parte din alt univers si ca ele nu au cum sa inteleaga, pana nu trec efectiv printr-o sarcina si-o nastere. Iar eu am terminat prin a intelege de ce nu imi mai dau nici macar un telefon, am terminat prin a accepta faptul ca nu o fac intentionat, ca nu m-au uitat ci ca pur si simplu asta este cursul vietii. I moved on.
Culmea este ca dupa ce eu mi-am jurat in barba ca EU nu voi face asa, eu voi da telefoane, eu voi…, eu voi…., nu m-am tinut de cuvant si ocupata cu propria mea viata, am uitat ca pentru prietenele mele, proaspete mame, timpul se scurge altfel. Pentru ca asta este cursul vietii.
Singuratatea asta este nasoala, iar eu am gustat din plin din ea.
Ce sfat pot da? Indiferent cat de „busy” sunteti, mai puneti mana pe telefon si sunati-va prietenele. In cel mai rau caz va vor respinge apelul. Sunati-le, nu facebook messaging sau whatsapp. Sa va auda vocea. Mai duceti-va din cand in cand la ele. Sigur, nu e prea funny sa vedeti scutece, fund de bebelus, sa auziti plansete sau sa va vedeti prietena cu copilul la purtator non stop, sa va vedeti conversatia intrerupta de un milion de ori, sa va vedeti prietena mai lalaie, incercanata, obosita si neglijent imbracata, insa stiti care e treaba? Dupa cele doua ore petrecute cu ea, voi va puteti intoarce la viata voastra linistita, in care nu trebuie sa va ingrijiti decat de propria persoana. Si in cel mai rau caz veti pleca de acolo usurate ca voi nu treceti prin toate astea. In cel mai bun caz veti pleca de acolo jinduind la armonia vazuta in casa aceea, la un copil al vostru.
Recitind ce am scris realizez ca, trei copii mai tarziu, I didn’t move on. Ca am supravietuit, dar nu am trecut peste acel an de singuratate. Si ca, fara sa vreau am facut acelasi lucru la randul meu. Si nu ma pot ierta pentru asta. Nu inca.
in drum spre metrou,azi dimineata, dupa 4 zile libere in care am stat acasa cu baietelul meu de 1 an jumatate (din cauza faptului ca bunica, care sta in mod obisnuit cu el, a fost plecata intr-un scurt sejur) ma gandeam cum sa fac sa-mi iau si pe 2 mai liber ca tare frumos a fost sa stau cu piscotul meu 4 zilele legate…si ca, in departamentul meu de la serviciu, niciun coleg sau colega nu are copil si tare greu va trece cererea mea de a-mi lua inca un liber dupa ce tocmai am avut 2 zile libere pe motiv ca vreau sa stau cu copilul, sa ma joc (desi mi-am propus sa trag tare zilele astea sa acopar lipsa mea)! pot sa spun ca resimt si acum, dar in alt fel, singuratatea de care spuneai, desi stau zilnic cu acesti oameni, pentru ca da, pana nu ai un copil nu intelegi cum sta treaba si ce sentimente noi iti aduce starea asta…si ma mai gandeam la cat de multi oameni de varsta mea cunosc ( 30+ de ani) care nu au copii…si ma straduiesc sa nu imi uit prietenele care devin mamici…cate ganduri intr-o statie de metrou (cred ca am stat vreo 8 minute sa astept trenul :))!!
ah, ce frumos ai scris. stiu cum e, stiu cat de alienant pare din afara, si ciudat, stiu si cum sunt vazute mamele la job (am scris despre asta si as mai avea multe de varsat pe subiectul asta) stiu si te inteleg!
Draga Bogdana, hai sa-ti spun cum e de partea cealalta. Te duci la ele, le ajuti, le faci cumparaturi, cadouri, trimiti felicitari de sarbatori si zile de nastere (asta dupa ce ai plecat din tara). Din momentul in care tu nu mai dai nici un semn de viata, la revedere. Sa nu te astepti sa te caute cineva sau sa te intrebe de sanatate, cum o mai duci, ai nevoie de ceva. Plus, ca uita sa te invite la botez pt ca a fost unul restrans, in familie.
Iar daca pleci din tara, iti poti spune adio. Nu te mai cauta ABSOLUT nimeni. Daca maine as muri nu ar afla nimeni. Ti se spune ‘tu ti-ai vazut de viata ta, nu ai facut copii’. Asa ca suntem fiecare responsabili pentru alegerile noastre si nu stiu de ce tb sa credem ca viata prietenelor e mai buna ca a noastra. E doar o perceptie.
Nu e ok. Nu e deloc :(
Sunt cazuri destul de des intalnite in care iti suni prietena incercanata si ea te expediaza, ocupata fiind cu treburile casnice sau poate, rusinata ca nu a mai dat un semn de multa vreme sau poate frustrata, nu stiu… sau tu, incercanata, iti expediezi prietena care te suna sa stie ce mai faci, cum iti este, din nou ocupata fiind cu treburile casnice sau poate, rusinata ca nu ai mai dat un semn de multa vreme sau poate frustrata…
sa stii ca acelasi tratament il poti primi si daca indraznesti sa te casatoresti :)
am trait si eu starile astea, intr-o situatie diferita, dar principiul e acelasi, asa ca, atunci cand o sa am copii, n-o sa mai am treaba cu asta.
am suferit ceva, pentru ca nu intelegeam ce se intampla, dar am mers mai departe. de f multi ani, prietenele mele cele mai apropiate locuiesc in alte orase, asta nu ne impiedica sa vorbim zilnic la telefon, iar daca nu vorbim, curg sms`urile. in acel timp, am incercat sa imi mai fac vreo 2, 3 prietene, pe care le stiam de mult timp, pentru a mai iesi si eu la cate o cafea, in lipsa celor 2 care nu imi erau foarte aproape ca distanta.
insa, dupa ce m-am casatorit, eu eram intotdeauna cea care suna, ele mereu ocupate, desi stateau cu parintii sau singure, in garsoniere, eu in casa, curte si catei, cu jobul cel mai solicitant, si totusi, eram mereu dispusa sa conduc pana in oras, la o cafenea foarte aproape de casa lor, atat de aproape incat puteau sa iasa in pijama la o cafea. n-a fost sa fie, eu am ramas cu relatiile mele prin telefon si e mai bine asa, am mai mult timp pentru mama si pentru sora. si pentru caini. si, desigur, pt care imi e alaturi :)
*cel care imi e alaturi, ma scuzi.
Hmm! Nu e tot timpul asa. Eu de abia asteptam sa ma duc in vizita sa vad bebelusul. La munca am fost inconjurata numai de femei insarcinate sau proaspete mamici cu muuulti ani inainte sa ma apuc sa fac si eu unul.
Cand prietena mea singura a nascut, stateam mai mult pe la ea pe acasa sa o ajut pana trebuia sa ma dea pe usa afara. : )))
La randul meu nu pot sa ma plang ca m-au parasit prietenele dar in schimb tati a ramas brusc fara „gasca”. Pur si simplu nu au mai avut nimic in comun de cand a aparut bebe. L-a afectat destul de tare din pacate.
E cumva un proces normal, de selectie naturala. Adevaratii prieteni (aia foarte foarte putini) raman langa tine, restul sunt oameni pe care ii intalnim in viata, petrecem timp impreuna, ne despartim si o luam de la capat.