Ieri seara, la culcare, Radu mic si-a facut rutina obisnuita. S-a culcusit langa mine, mi-a tras toate ghionturile de rigoare, ba in plex, ba in stomac, mi-a smuls cateva fire de par, s-a foit in cele 3000+ feluri pe care le stapaneste la perfectie, s-a intors/rasucit, ba pe burta, ba pe dreapta, ba pe stanga, si-a strecurat mainile pe sub ceafa mea, pe sub mainile mele, peste mine sau pe sub mine, si s-a facut ca se culca.

Printre picaturi si toata activitatea asta intensa, m-a mangaiat cu manutele pana nu a mai ramas centimetru patrat nemangaiat. Si-a tot cufundat fata, ba in cuibul gatului meu, ba printre perna si obrazul meu. Ne-am pupat, eu pe el si el pe mine, pe obraz, pe frunte, pe gat, pe nas, pe barbie, pe urechi, pe ochi, pe sprancene, pana am acoperit si cu un strat de sarutari, stratul anterior de mangaieli. Si, asa cum obisnuieste in ultima vreme, la fiecare miscare de-a mea, ma intreba pe voce soptita „Gataa?”, dorind sa stie obsesiv cand plec. I-am spus ca in seara asta stau mai mult cu el si sa nu ma mai intrebe. Si ne-am continuat foiala, iubareala, culcuseala, el gandindu-se la te miri stie eu, iar mie revenindu-mi obsesiv in minte ca sunt cam ultimii ani in care nu numai ca am niste copii deschisi la dragaleala, insa inca sunt la varsta la care o cer si si-o doresc cu toata fiinta lor.

Asa ca as face bine sa las totul balta for the moment si sa profit de aceasta oportunitate. Fiindca va veni o vreme in care voi avea timp sa imi vad serialul/filmul, sa imi citesc cartea sau ce-oi mai avea, sa scriu pe blog, insa tot ce-mi voi dori la momentul respectiv va fi sa mi se mai cuibareasca unul dintre copii langa mine. Si poate ma va intampina o usa trantita in fata „Mama, am treaba, lasa-ma!”/”Nu ai voie in camera mea!” sau ma va intampina o camera goala, caci tocmai au plecat pentru prima data la mare singuri-singurei, sau poate voi avea o casa goala, toata pentru mine si Radu, fiindca toti vor fi deja la casele lor.

L-am lasat pe Raducu in pat, dupa vreo jumatate de ora, sperand ca poate totusi adoarme mai repede daca nu-s eu acolo, cel putin asa a fost in ultimele saptamani, si m-am intors pe canapea. Zece minute mai tarziu auzim lipait de pasi desculti si mici pe gresia din hol si zgomotul figurinei de leopard frecata de usa de la sufragerie. M-am dus sa il iau de-acolo, si-a ridicat privirea spre mine, spunandu-mi din ochi „Ai plecat un pic prea devreme”. S-a intins pe mine, pe canapeaua din sufragerie, mi-a facut masajul de cuviinta pana si-a gasit locul perfect pe oasele mele, dupa care, brusc si dintr-odata a adormit, calm si profund.

Iar eu am inteles ca s-a mai dus o seara, ca rezervorul usor-usor se goleste si ca da, candva voi avea timp cu nemiluita, dar nu voi mai avea pe cine sa dragalesc la discretie.

Dar candva, candva vor veni nepotii :)