Au trecut undeva peste 2 luni de cand m-am lasat de fumat. Mai exact din 12 aprilie, faceti si voi calculele, desi nu asta e important. Important este ca de aceasta data, spre deosebire de celelalte momente zero (petrecute in mod natural, de la sine si fara vreun efort), am sentimentul ala de implinire ca „it’s for good this time” si ca acum sunt cu adevarat libera.

Istoria mea e lunga. Cine vrea sa o citeasca, poate sa o faca, cine nu poate trece direct la cum m-am lasat acum.

Povestea mea incepe undeva prin vacanta dintre a 9-a si a10-a, adica prin 1993 (da, atat de batrana mi-s!) cand proaspat despartita de crush-ul  meu de la vremea respectiva (prima mea iubire), am trecut prin faza cu experimentatul. Unii experimenteaza alte chestii, eu am experimentat in vacanta aceea la Cluj, prima  tigara.

Un L&M albastru. Evident ca nu mi-a placut, evident ca mi-a venit sa vomit, dar cum era sa fac asta cand tot ce voiam eu era sa fiu cool, si toti aia din jurul meu, din gasca din Cluj erau cool si fumau de stingeau? Cum sa zic eu ca mie nu imi place? Eh, si asa, usurel, usurel, au trecut vreo trei ani, am ajuns pe final de clasa a XII-a. Mai fumam din cand in cand, cam o tigara pe saptamana, de regula luam tigari la bucata de la un chiosc de langa Lazar, Rothmans-uri, ca deh, ne placea sa ne dam mari. Undeva pe atunci a aparut si nevoia de a fuma mai des. Si pe nesimtite, imi amintesc cum in facultate, mergeam pe cate vreo petrecere, si aveam la mine cate 3 pachete de tigari, pentru mine si prietenul meu de la vremea respectiva, pachete pe care pana dimineata le si terminam.

Am constientizat faptul ca fumez si fumez mult si ca poate ar fi cazul sa ma las abia cand am intrat intr-o noua relatie, cu un om care nu fumase in viata lui. Pana la momentul respectiv nu imi pusesem nici macar o secunda problema ca s-ar putea sa nu ma pot lasa chiar asa de usor, desi il aveam drept exemplu pe tata, care de la 3 pachete pe zi s-a lasat brusc, prin metoda vointei. „Brusc”-ul asta a insemnat 14 kilograme pentru el in doua saptamani. Pe de alta parte, suntem in 2014, iar el are mai bine de 15 ani de cand nu s-a mai atins de tigara, deci bravo lui. Anyway, la vremea respectiva, lasatul de fumat echivala cu ingrasatul pentru mine, si ce femeie intreaga la cap s-ar lasa de tigari daca ar sti in capul ei ca asta inseamna zece kile de sunci in plus?

Booon. Am ramas insarcinata. Povestea o aveti aici, nu o mai reiau. m-am lasat de tigari in ziua in care a venit pe lume Rebe. La momentul respectiv am avut norocul ca am fost atat de socata de faptul ca am nascut, incat am uitat ca mai trebuie sa si fumez :) va doresc si voua numai socuri din astea, ca sa zic asa :)))

Evident, m-am reapucat. Evident, primele tigari au fost gretoase, hidoase, oribile. M-am incapatanat totusi sa insist in prostia mea. Asa am reajuns la aproximativ un pachet pe zi. Au urmat despartirea de tatal Rebeccai, o noua relatie cu Radu pe care il stiti cu totii :), care Radu, soc si groaza, nici el nu fuma, se lasase cu vreo patru ani inainte. Nu il deranja fumul meu, nu il deranja nimic, miros, gust, nimic, nimic, insa eu deja ma simteam oarecumva cu musca pe caciula, la fel ca in precedenta relatie, desi urechile mele nu auzisera nici macar un „poate ar trebui sa le raresti”.

Si a venit ziua de 20 iulie 2008. Zi in care m-am trezit, m-am dus „sa imi beau tigara si sa-mi fumez cafeaua”, cuplul fara de care nu exista viata pentru fumatori, si-am realizat ca nu am chef sa fumez. Ca pur si simplu, just like that, nu mai vreau sa fumez. Am lasat pachetul de Kent 8 pe blatul de la bucatarie, in caz ca….. Nu a mai aparut acel in caz ca… A trecut o luna, au trecut doua, pachetul tot acolo era, neatins, nu prezenta nici o tentatie pentru mine.

Intre timp am ramas insarcinata cu David. In scoala rezidentiala de la Asebuss, cand abia aflasem ca era insarcinata, si incepuse deja sa imi fie rau, prinsesem aversiune fata de fumul de tigara. Asa ca ce idee mi-a venit mie in cap atunci, cand toti fumau in jurul meu? Ca mai bine inhalez fum din tigara proprie, decat de-ala expirat de fumatorii de langa mine. Drept urmare am fumat o tigara. Hait, ce-am facut, daca ma reapuc? Well, a doua zi nu am simtit deloc nevoia, ba chiar am uitat complet ca fumasem cu o seara inainte.

Patru ani de zile, pana in fatidica luna aprilie 2012 asa am tinut-o. O tigara, doua, trei la luni de zile distanta, la evenimente, petreceri and so on. Buba a fost ca am asociat mereu nenorocita de tigara cu momentele de libertate ale mele, mama-full-time-scapata-din-an-in-Paste-de-acasa.

In aprilie 2012 tigara fumata la cateva luni distanta a ajuns sa fie tigara fumata saptamanal, dupa care tigara fumata o data pe zi, dupa care tigara fumata de mai multe ori pe zi si toooot asa, am ajuns la vreo zece pe zi pana la inceputul lui iulie. Dupa care a fost un declic, prima noapte in spital cu Radu mic, care la momentul respectiv ne-a tras o sperietura crunta, urland fara pauza vreo doua ore si jumate dintr-o cauza necunoscuta, iar Radu mare, intr-un moment de orbire mentala, s-a dus direct la un chiosc si si-a cumparat tigari. Si uite asa, nu numai ca mi-am stricat eu sanatatea reapucandu-ma, ci cu largul meu concurs, l-am facut si pe el sa se reapuce dupa opt ani de zile de nefumat. Un an jumate am dus-o amandoi, dintr-o tigara in alta, fiecare cate un pachet pe zi. Nu stau sa fac calculele, nu vreau, caci mi s-ar face rau daca as realiza cati bani am aruncat pe fum.

Undeva anul trecut, prin vara, citind la Simona cum s-a lasat ea in sfarsit, datorita metodei Allen Carr, m-a batut si pe mine, pentru prima data gandul ca nu am nimic de pierdut, doar de castigat. La vremea respectiva sesiunea costa 400 de lei. Treaba a fost ca in primul weekend liber era ziua lui Radu, lui Radu nu prea ii suradea ideea de a merge acolo, dupa care am plecat la mare, dupa care am mers cu copiii la munte, dupa care a venit toamna, si brusc, Radu m-a anuntat ca el s-a lasat de fumat.

Am clipit neincrezatoare, desi plina de speranta, fiindca gandul ca s-a reapucat din cauza mea m-a bantuit in permanenta in tot acest timp. Si totusi s-a lasat. Am avut si eu o tentativa de vreo trei zile jumate, dupa care am primit o lovitura nasoala si primul lucru pe care l-am facut a fost sa imi aprind o tigara. A mai trebuit sa mai treaca aproape jumatate de an, timp in care simteam cum ma adancesc intr-o depresie crunta, imi doream cu disperare sa ma las, simteam ca nu sunt ok din cauza tigarilor, si aveam senzatia ca cu cat ma zbat mai mult cu atat ma afund mai mult.

Si a venit ziua de 12 aprilie. Intr-un alt univers ar fi trebuit ca pe 12 aprilie sa fi fost la Timisoara, unde cred ca as fi fumat la greu. Insa cineva acolo sus a conspirat ca eu sa nu mai ajung la Timisoara, sa ajung intamplator pe pagina cu programatorul de la Allen Carr si sa ma si inscriu. M-am dus dimineata cu 1000 de intrebari in cap, inclusiv „oare ce Dumnezeului ne face acolo de scapam asa brusc si dintr-o data, ne spala creierii?” si cu stresul ca atatea ore de traininguri si de tehnici de training stiute de mine pe de rost imi vor strica zenul si terapia din Allen Carr nu va functiona pe pielea mea. Sa fiu sincera, orice ar fi sunat bine, inclusiv un brainwash.

Undeva spre seara, pe la un sase sase jumate, mi-a fumat ultima tigara. Am fumat-o constient, singura, focusata numai pe tigara, fara compania cuiva, fara vreun suc langa mine, fara vreo cafea, fara vreo scuza din aia eterna (sunt suparata, sunt fericita, ma plictisesc, ma distrez etc). Pur si simplu eu si tigara, eu si gustul ei, eu si felul in care fumul ei ajungea in plamanii mei. Si-am realizat pe jumatatea tigarii ca nu mai e de mine, ca relatia dintre mine si ea nu mai exista, de fapt nu a existat niciodata. Am stins-o si aia a fost.

Ma uit acum la cei care fumeaza ca la niste ciudatenii. Imi pare rau, stiu ca si eu am fost o ciudatenie din asta, ani de zile. Imi face rau fumul de tigara, as fugi mancand pamantul, numai sa nu mai vad in fata mea un om fumand.

Mi se pare trist si patetic sa fumezi, exact la fel de patetica si trista m-am vazut eu pe mine de fiecare data cand imi aprindeam o tigara. Insa partea nasoala e ca am ajuns sa traiesc iar discriminarea aia jalnica din tara asta, in care daca esti nefumator esti un paria, fumatorul este norma, si el trebuie favorizat in locurile publice. Recunosc ca inainte, pe cand fumam in restaurante si alte baruri/terase, ma cam simteam prost, si slaba si fara de vointa, dar totusi fumam, si nu pot sa nu ma intreb daca cei care fumeaza linistiti langa un nefumator sau langa un copil chiar sunt linistiti si relaxati. Eu nu eram nici linistita si totusi fumam, ca deh, dependenta mi-era mai puternica decat rusinea. Le calcam alora dreptul de a respira un aer curat doar pentru a-mi satisface mie dependenta.

Ca un exercitiu, Diana de la Allen Carr ne-a pus sa scriem niste ganduri pe hartie (virtuala sau nu), la cald, cu maxima sinceritate despre cum ne simteam cand fumam, si ce simteam fata de ceilalti. Nu vreti sa stiti cata trisitete si jale este in textul scris de mine si, in opozitie, cata fericire este acum in loc.

PS: Am avut un voucher, de 20% discount, ca deh, asa primesc toti cei care reusesc sa reziste la maratonul de noua ore :) (in care by the way, Diana va trimite obligatoriu la fumat, la o ora jumate maxim!) i l-am dat lui Copolovici si uite asa, am salvat un suflet.

COROLAR

Fumatul nu e cool. Nu va mai aburiti cu gandul asta. Stiu ca printre voi, astia din jurul meu, care fumati, sunteti atat de destepti, incat sigur nu inghititi gargara asta. Si nu, nu am de gand sa va bag pe gat epifania mea, si sa va tin predici. Nici mie nu imi placea sa mi se tina predici, deci ma voi abtine sa nu va tin nici eu voua. Insa, ce va rog, ca un mare, mare favor: nu mai fumati in preajma mea. Daca ma respectati si tineti la mine, abtineti-va de la a-mi arunca fum in fata. Sunt sigura ca se poate. Multumesc!