Conceptul de libertate pentru copii este extrem de simplu. Nu e nevoie decat de cateva ingrediente: spatiu si timp. Spatiu sa alergi cat te tine sufletul, sa tipi fara sa stresezi sau sa deranjezi vreun pretios, si timp cat mai mult sa poti face toate astea.

Dupa o zi petrecuta exclusiv in tarana, duminica, baietii mei porcositi, obositi, cu ochii rosii dar privirea inca vie au refuzat sa se lase luati inapoi acasa in orasul mare si imbacsit, decretand ca ei vor sa ramana la tara.

Si i-am inteles, oh, Doamne ce i-am inteles, ca as fi ramas si eu acolo, langa closca si puii ei pufosi si galbiori de cateva zile iesiti din oua, langa cei doi pisoi de nici o luna, care habar nu aveau nici cum trebuie sa fuga si te priveau cu ochi laptosi, albastri tulburii, in gradina de legume, intinsa pe pamant.

Acolo au fost liberi cu adevarat (ok, au fost paziti sa nu cumva sa le vina ideea de a-i invata pe puii de gaina sau pisica cum e cu zborul), au chirait si au tipat cat i-au tinut baierile, au cules fasolea de pe vrej, au dat de mancare la toate vietatile, au alergat in toate directiile, si-au amenajat si cort, au tras si-un pui de somn sanatos. Nu tu oras, nu tu betoane, nu tu aglomeratie, doar cer curat deasupra capului si tarana sub picioare. Si ma gandesc serios sa ii mai las acolo. Si m-as muta si eu acolo cu ei :)

M-am bucurat de bucuria lor, mi-a parut rau ca i-am luat acasa, chiar daca supararea lor a fost temporara tot mi-a parut rau. Pana acasa uitasera, deja se gandeau la tortul care ii astepta in frigider (mai mancasera si dimineata tort, dar nah, o data face tati 40 de ani, deci era loc de destrabalare suplimentara).

Una peste alta, au avut o zi de pomina.