Anatomia zilei de sambata

Incep oarecumva abrupt, dar sunt extrem de recunoscatoare pentru tot timpul pe care l-am petrecut la Pescariu Sports and Spa, pentru faptul ca oamenii de acolo m-au „adoptat” si asa am reusit sa intru in forma in care sunt acum (si nu as fi crezut ca voi ajunge la acest nivel, in urma cu doua-trei luni).

Am avut mai mult de o luna in care tot corpul mi-a fost intr-o febra musculara continua, pana am intrat in ritm, si m-am intrebat de mai multe ori daca este normal si ok sa se intample asta. Daca nu erau picioarele, erau mainile si invers, singura zona, care surprinzator mi-a dat pace, fiind abdomenul. Nu am sarit calul, nu m-am aruncat sa fac sport fara masura, i-am ascultat pe toti cei care au avut sfaturi pentru mine (lucru care la inceput mi s-a parut woow, insa am observat ca asta este regula la ei, sa fie acolo, in fiecare clipa pentru oamenii care le calca pragul). Asa am aflat ca vreau nu vreau trebuie sa fac cardio si ii multumesc Ancai Vasilescu, fiindca datorita ei am incercat intr-o zi sa alerg si de atunci am inceput o poveste frumoasa de dragoste cu alergatul.

Am crescut in rezistenta la inot de la vreo 8-900 de m facuti cu chiu cu vai, am ajuns sa fac si 1,5 km, fara sa imi dau duhul, am crescut in viteza, de pe la 1:40 la inceput (o cronometrare facuta de curiozitate, in momentul in care ne-am stabilit obiectivul de echipa) ceea ce m-a ajutat enorm ieri la Swimathon, cand am facut sprinturi de 50 de metri, si am facut 1:02 si 1:06, pe singurul stil pe care il cunosc, bras. Ca pas urmator, vreau sa scap de instrumentul de tortura numit „clips pentru nas”. Cu alte cuvinte, vreau sa invat sa imi tin respiratia in apa si mai mult decat atat, vreau sa invat sa inot crawl. Pentru asta il am pe Silviu, omul de baza pentru noi la piscina.

Mi-am exorcizat toti demonii, saptamana de saptamana, lunea de la ora 18:00, la Bikini Party al Ralucai, program care si acum ma sleieste de puteri la final, dar pe care nu l-as rata pentru nimic in lume.

Nu am facut toate astea numai pentru Swimathon. Le-am facut in primul rand pentru mine, iar sentimentul pe care ti-l da miscarea zilnica este pur si simplu energizant. Alergatul la sase jumate dimineata iti da libertate si o cu totul alta perspectiva a zilei, si vrea ca pe termen lung asta sa imi intre in rutina, indiferent ca afara e soare sau, dimpotriva, ploua, ca sunt 25 de grade sau -2.

Din nou sunt recunoscatoare echipei de la Pescariu, deoarece in momentul in care l-am rugat pe Silviu sa vina sa inoate in echipa noastra, a fost sustinut fara rezerve in „aventura” asta. Ii sunt si lui recunoscatoare, fiindca ca fost alaturi de noi, fiindca stiu ca i-a fost greu, ca venea sambata dupa o saptamana foarte aglomerata si asta s-a vazut, carceii facandu-si de cap. Aceeasi problema am avut-o si noi, si aproape toti (nu numai din echipa noastra) am avut ceva probleme si cu apa din bazin, fiindca multora li s-a facut rau, unora mai mult, altora mai putin, dar indeajuns de mult incat sa ne scoata de pe „traseu”.  A fost epuizant, mental si fizic deopotriva. A fost o data incarcatura psihica, faptul ca eram aproape de finalul intregii campanii de fundraising, faptul ca eu am trecut printr-o prima serie de emotii mari, cu o ora inainte de intervalul nostru, fiindca l-am avut si pe Radu care a inotat pentru echipa Dravet. A fost emotionant pana la lacrimi, noroc ca am avut scut in persoana ochelarilor de soare si nu s-a vazut, insa odata ce s-a dat startul la echipa lor, totul a navalit brusc, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Stiti senzatia aia pe care o ai atunci cand ajungi sa iti vezi un vis cu ochii? Exact asa a fost. Un nod imens in gat, constientizarea faptului la lucrurile pentru care te-ai pregatit atata timp chiar se intampla, si ca de fapt nu este vis, ci chiar realitate. Pe de alta parte a fost bine acest aranjament, cu echipa lui Radu prima si echipa mea a doua, fiindca pana la momentul intrarii noastre in bazin am mai decantat din emotii si am intrat in hora mult mai calma si mai relaxata.

Copiii au fost in forma de zile mari, incurajandu-l cu volumul la maxim pe Radu: „Haide, tati! Haide, tati!”. Baietii au vrut sa il si impinga la un moment dat in apa, ca sa faca mai multe bazine :). L-au aplaudat, au chiuit, au vrut si ei in apa, au fost poate cei mai agitati si autentici suporteri de pe acolo :).

Sa incerci sa faci sprinturi in bazin olimpic nu e floare la ureche, si este cu totul si cu totul altceva decat pregatirea in bazin semiolimpic. Poti sa inoti tu 2 kilometri zilnic pe lungimi de 25 de metri, ca in momentul in care dai din maini si din picioare in mod organizat pe 50 de metri, tot antrenamentul tau se sterge. Noi am mai „beneficiat” de doua avantaje. Cand am intrat noi a intrat si soarele in nori si a inceput sa bata un „vanticel”, iar in veo trei ocazii pe la jumatatea bazinului am avut senzatia ca inot pe loc, fiindca bineinteles ca directia mea era opusa directiei vantului. A intrat soarele in nori ==> s-a facut racoare. Dupa ce ne dadeam duhul pe 50 de metri, cat asteptam sa ne vina iarasi randul ni se facea cam frig, in conditiile in care chiar nu stateam ca niste momai locului. Al doilea „beneficiu” a fost ca am fost doar 4, deci si mai multa presiune pe noi si s-a simtit in gambe si in talpi. Pe la jumatatea timpului, cam toti trecusem deja prin niste crampe mai mult sau mai putin dureroase. Silviu a fost cel mai afectat, mai ales ca a fortat un pic nota, din cauza noastra, cele trei nimfe neprofesioniste, facand o serie de trei bazine consecutive, pentru ca noi sa ne recapatam suflul. L-au costat serios, chiar si mult dupa ce am terminat, el tot mai avand crampe.

Insa nimic nu se compara cu momentul de final, in care nu mai auzi decat „Haide!”, „Haide!” si realizezi ca te-ai autodepasit din toate punctele de vedere. Ca dincolo de tot stresul, tot efortul si de pregatire si de cooptare de donatori, totul a meritat.

Cand am iesit din bazin am realizat ca picioarele nu ma mai asculta, erau atat de incordate si de impietrite incat am avut senzatia ca ma prabusesc.

Daca a meritat? Nu am nici cel mai mic dubiu: DA! Am legat niste prietenii datorita acestui proiect care nu se vor mai desface. Am reusit sa strangem sumele pe care ni le-am propus. Am reusit toti sa trecem peste multe neajunsuri. Am fost o echipa adevarata si dincolo de indeplinirea obiectivului, asta a fost cel mai mare castig pentru mine.

Daca as mai face-o o data? Oricand.

Multumesc inca o data echipei din care am facut parte: Tily Niculae – responsabila cu ridicatul nivelului de energie, Ana Nicolescu – cea calma si impaciuitoare, Ana Maria Mitrus – cam la fel de stresata ca si mine, Silviu Alecu – care nu s-a lasat intimidat de faptul ca a fost singurul barbat din echipa, Corinei si Dianei de la Unu si Unu – care ne-au ridicat moralul de fiecare data cand am avut nevoie.

Multumesc tuturor celor care au donat, v-am mai enumerat, si o voi mai face cand voi avea lista finala. Pentru ca exemplul vostru trebuie urmat.

Si multumesc din nou Andra Spalatelu de la Travel & Communication, Ana Pescariu si restul echipei!

Multumesc. Multumesc. Multumesc.

“My life amounts to no more than one drop in a limitless ocean.

Yet what is any ocean, but a multitude of drops?”

PS: Inca mai puteti dona pe platforma Swimathon.