Ieri am citit articolul acesta. Frumos, chiar dragut, exact genul de articol care merge viralizat, despre care discuta toata lumea (din cate se vede inclusiv eu). Dupa care m-a lovit asta. Dovada clara ca intr-adevar, pentru unele femei, „tatii implicati nu sunt usor de dus”.

Poate din toata povestea cel mai mult m-a frapat afirmatia asta: „Îmi plac toți acești tați și cred că multe femei visează la astfel de tați pentru copiii lor, chiar dacă nu sunt ușor de dus.”

De ce ar fi usor „de dus”? Iar revenim la rolurile vechi si stereotipurile cu locul tatalui si al mamei? Ne plac tatii implicati dar ei vin la pachet cu avertizarea ca in the end iti ocupa cateva din rolurile traditional oferite mamei, deci nu prea mai sunt controlabili?

Si ne mai miram cand principalul stereotip legat de noi este ca suntem nehotarate si nu stim ce vrem :)

Sintagma „tata implicat” pentru mine este similara cu normalitatea. Este senzatia de calm pe care o simt atunci cand plec de acasa si imi las omul singur, nu cu unul, ci cu trei copii si am certitudinea, linistea sufleteasca ca totul va fi ca si cum as fi si eu acolo. Iar cand il sun, il sun de dor, nu il sun ca sa verific daca a bifat lista de „to do”-uri.

Trebuie sa tin cont de el? Normal ca tin cont, cum as putea sa nu fac asta? Dar nu ca „trebuie” prin prisma implicarii sale, ci prin naturaletea rolurilor existente intr-un parteneriat al carui principala caracteristica este cooperarea.

Vorbeam in urma cu o saptamana cu Radu despre relaxarea mea in ceea ce ii priveste pe copii, relaxare care vine din constientizarea faptului ca „sunt pe maini bune” si ca de fapt totul este o problema de control in mintea noastra. Eu am siguranta ca atunci cand este el „in charge” eu chiar nu mai am de ce sa imi bat capul cu problema respectiva, si uneori se descurca chiar mai bine decat mine. Da, I admit it, de multe ori este mai responsabil decat mine :)

In societatea noastra,  se presupune ca cine are controlul lucrurilor in casa are si putere de negociere sporita. Lasi din mana fraiele, nu mai ai cum sa „negociezi” cu partenerul si poti fi pusa in situatia de a da de la tine. Nu prea e o reprezentare a unei echipe, nu? Cu cat rolurile sunt mai clar delimitate cu atat sansele ca parteneriatul sa fie unul real sunt mai reduse. De aici si pana la niste disensiuni nu mai e decat un pas, iar reprosul cel mai des este „dar tu nu stii cum este sa faci aia si aia, nu ma intelegi, etc” reprosuri aruncate din ambele directii, pentru ca, intr-adevar, fiecare se ocupa atat de „bine” de propria bucata incat nu are habar ce se intampla pe parcela cealalta.

Sunt tati care s-au mutat din dormitor odata ce a aparut copilul in familie. Tati care nu stiu ce sa faca daca raman acasa cu copilul. Sunt copii care nu stau fara mama si e perfect normal, atata timp cat mama este singura care interactioneaza cu ei.

Nimic nu te face sa fii mai empatic si intelegator si cooperant ca petrecutul de timp „in the other’s shoes”, experimentand si traind cot la cot fiecare experienta.

Or, tatal nu poate experimenta toate astea daca nu e lasat si daca pornim cu prejudecata ca „lasa ca facem noi, ca facem mai repede, mai bine”, daca nu lasam putin fraiele casei/gospodariei din mana.

S-a inteles deja ce vreau sa spun: ca disponibilitatea este deja la tati, trebuie sa fie si la noi.

Poate vorbesc prin prisma propriei experiente, insa am in jurul meu din ce in ce mai multe familii in care parteneriatul asta este foarte vizibil, deci nu e numai la noi. Parteneriate in care barbatul nu numai ca nu simte ca ii este stirbita barbatia daca schimba scutece, ca sa ma rezum la cel mai la indemana exemplu, insa isi doreste asta in mod autentic, iar femeia este mai mult decat fericita sa ii transfere din roluri atunci cand este cazul.

Si poate pe asta ar trebui sa batem moneda. Nu pe faptul ca e „cool” sa fii tata implicat, ci pe faptul ca asa e normal, natural, firesc.