Am trait 12 ani din viata in comunism. Ai mei povestesc ca au fost cei mai grei ani si isi aminteau cu nostalgie faptul ca pe la inceputul anilor ’70, Romania, desi comunista, traia intr-o oarecare prosperitate. Familia din partea tatalui meu a avut locatari prin inchisorile comuniste, unul dintre ei, unchiul Iulian fiind inchis ani buni la Periprava, din cauza unei glume spuse unde si cui nu trebuia.

Anul asta am trecut pe langa Periprava intr-o plimbare cu barca si m-am gandit la ironia lucrurilor si a vietii. Unchiul Iulian nu si-a mai revenit niciodata, s-a spanzurat la scurta vreme dupa ce a fost eliberat. Unchiul Iulian era fratele bunicii mele, mama tatalui meu, au fost patru in total, doua fete si doi baieti. Al doilea baiat a fugit si dupa peregrinari multe s-a asezat la Paris, iar eu am crescut cu mitul unchiului din Franta. Bunica mea s-a stins in 1991, pe 11 septembrie, iar „mezina” familiei traieste si azi, in iubitul meu Cluj.

Viata cu o ruda inchisa la Periprava, si ulterior una fugita peste hotare nu a fost usoara pentru ei, bunica mea a fost casnica toata viata ei, bunicul meu a lucrat la Teatrul National din Cluj, deci iar intr-un domeniu destul de marginalizat, si au trait intr-un mediu in care „nu stie cine asculta”. Acest „nu se stie cine asculta” il mai aud si azi, desi sincer, cred ca daca ar fi cineva care sa imi asculte convorbirile mele cu mama si cu tata ar muri instantaneu de o supradoza de plictiseala.

Tata a fost urmarit in primul an de facultate de catre cei de la Securitate care voiau sa il racoleze. A refuzat si a incurcat-o pe la finalul anului. A refuzat sa devina membru de partid, insa nu a mai avut ce face prin 86 (?), cand a cedat. Avea la activ vreo 12 ani de santier si zero la suta sanse de promovare, daca nu devenea membru. Daca ma pui sa imi amintesc de tata in perioada aia, imi amintesc doua momente cu o claritate extrema: unul in care a venit intr-o seara tarziu de tot, eu ma culcasem deja, dar m-a trezit cu niste pui de iepure intr-o cutie. Lucra pe langa un CAP, si mi-i adusese sa ii vad, iar a doua zi la sase dimineata iepurasii disparusera, ii luase sa ii duca inapoi. Am plans dupa iepurii aia de mama focului. Al doilea moment a fost pe cand eu aveam vreo sapte ani, deci prin ’84.

Era seara, mama ma intrebase ce vreau sa mananc, eu am zis ca pui, mi-a facut pui, nu am mai vrut pui, i-am zis ca vita, m-a bodoganit dar mi-a facut vita. Dupa ce mi-a facut vita i-am zis ca nu vreau nici vita. In momentul ala, tata, care tacuse in tot intervalul ala de aproape o ora a tras un pumn in masa, a atins cutitul, care a zburat in aer si a aterizat in farfuria goala, spargand-o in doua bucati. Jur, imi amintesc si acum cu incetinitorul cum s-a frant farfuria aia in doua bucati aproape identice. Pentru cine nu intelege contextul: carnea incepuse sa fie un lux. Asa cum acum luxul este definit de excentricitati, friptura de iac, whatever, atunci o bucata amarata de pui incepea sa devina un produs vazut doar in vis si de neatins in realitate.

In 1989 mi-am petrecut aproape trei luni din viata pregatind un spectacol din ala grandios. Am stat de dimineata si pana seara, am mancat carne fiarta cu viermi (asta ni se distribuia), am repetat again and again aceleasi miscari. Am fost o petala obosita, dintr-o floare obosita, dintr-o coregrafie obosita, emblema a unui partid obosit dintr-o tara si mai obosita.

As mai avea de enumerat multe. Cum ma trimitea mama la bunica la Cluj cu faina si zahar in bagaje, cum mergeam cu ea sa luam paine pe cartela, cum, cu toate astea, copilaria mea acolo a fost cea mai fericita copilarie din lumea asta.

Nu vreau sa va transmit ca ne reintoarcem acolo daca iese Ponta, insa nici ucrainienii nu cred ca si-ar fi imaginat in urma cu doi ani ca vor ajunge unde sunt acum. Nu vreau sa par patetica, au trecut 25 de ani de atunci. Un sfert de veac in care am senzatia ca nu am invatat mare lucru.

De fapt sunt patetica. Patetic inseamna plin de patos. Si eu nu stiu ce sa va mai spun.

Daca aveti pana in 30 de ani inseamna ca nu ati apucat sa votati in 2000, inseamna ca erati oricum prea mici ca sa va amintiti ceva din perioada pre ’89. Inseamna ca sunteti multi dezamagiti, inseamna ca sunteti multi blazati, un pic indiferenti, focusati pe vietile proprii si mai putin pe ce se intampla in societate. Va inteleg, credeti-ma, insa acum e momentul sa deschideti ochii, fiindca peste cinci ani s-ar putea sa fie cam tarziu.

Daca aveti peste 50 de ani inseamna ca ati trait indeajuns de mult in comunism, ca de fapt v-ati petrecut in haul acela ceea ce ar fi trebuit sa fie cea mai frumoasa parte a vietii. Inseamna ca acum aveti fii sau fiice, care la randul lor s-ar putea sa aiba copii. Cand mergeti la vot ganditi-va ca nu votati pentru dumneavoastra in mod neaparat, ci dati un vot pentru copiii si nepotii vostri. Nu cred ca vreti sa dati din nou toata tara pe mana unui singur partid.

Daca aveti undeva intre cele doua varste, sunteti cam pe unde suntem noi. Cu ceva memorie a trecutului si destul de trecuti prin viata. Cu copii, cu datorii, poate mai constienti, mai interesati si cu siguranta mai informati.

Daca nu va place Iohannis nu e nicio tragedie, fiindca aici nu e un concurs de popularitate. E o alegere constienta, intre trecut si viitor, intre stanga si dreapta, intre est si vest, intre rau si bine, intre golanie si seriozitate, intre indiferenta si implicare, intre risipa si eficienta, intre tupeu si decenta, intre nesimtire si bun simt, intre minciuna si adevar, intre poleiala si substanta.

„Copiii nostri vor fi liberi”, scrie pe pancarta. Stiti ceva? Si noi putem fi liberi iar eu voi incepe prin a alege constient duminica asta. Si voi la fel, sper.

Si daca inca nu sunteti convinsi, priviti filmuletul acesta, facut de niste fani Iohannis din Sibiu. Caci da, omul are aceasta calitate, de a-si face fani care sa il sustina din convingere.