Revenim cu ideea principala a primei jumatati: schimbarea modului de gandire de la „doing to” la „working with”. De la control prin pedepse si recompense, la cooperare activa si reciproca.
Poate una din cele mai mari probleme este ca parintii sunt atat de stresati sa nu fie considerati de catre cei din jur ca fiind prea permisivi, si in consecinta slabi, incat merg in extrema cealalta, fiind mult prea stricti.
In cartea mea pedepsiti prin recompense am scris nu numai pentru parinti, dar am scris-o si pentru educatori/profesori, si inclusiv pentru managerii din companii. Avem aceasta parere ca exista conceptul de motivatie, care uneori urca alteori coboara si ca sigur si copiii o au, deci de fiecare data, pentru a-i „motiva” le oferim recompense (iti faci ordine in camera, primesti o jumatate de ora in plus pe facebook, de ex.). Eh, problema este in incurcarea motivatiei intrinseca cu motivatia extrinseca.
Cu cat premiezi pe cineva mai mult, cu atat persoana respectiva isi pierde mai repede interesul. Cand laudam fara limita le oferim in acelasi timp o iubire conditionata. Le transmitem mesajul ca atata timp cat performeaza si se conformeaza, noi ii iubim, le oferim atentie si ii laudam. Copiii au nevoie de dragostea noastra pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac. „Sunt de iubit, doar daca……”
„Timeout-ul nu e doar o pedeapsa, este reversul laudei. Atunci cand nu te porti asa cum vreau eu, nu te mai iubesc” – acesta este mesajul care este transmis prin „timeout” – este o retragere a iubirii.
Copiii au nevoie de feedback informativ. nu au nevoie de judecati de valoare, au nevoie de suport informational, ghidaj, lucruri pe care ei nu le pot obtine din notele pe care le primesc la scoala.
Copiii nu au nevoie sa stie cum se simt mami si tati, au nevoie sa fie ajutati sa invete ce trebuie ei sa simta.
Lauda inseamna judecata de valoare, iar copiii nu au nevoie.
Atunci cand copiii fac ceva remarcabil, nimic nu e mai potrivit pentru ei decat o serie de intrebari, care sa creeze o conversatie intre tine si copil, care sa ii ajute sa vada valoarea lucrului pe care l-au facut. De ex. in cazul unei picturi frumoase, il putem intreba pe copil cum a ales culorile, la ce s-a gandit, ce l-a inspirat. In cazul in care imparte cu alt copil prajitura preferata, ii putem spune: stiu ca era prajitura ta preferata, ce te-a determinat/convins sa ii oferi lui x o parte din prajitura ta?
Folosirea tehnicilor conditionale de parenting are oarecumva efecte (fals) pozitive pe termen scurt, insa pe termen lung rezultatele vin cu costuri mari pe plan psihic. Copiii se simt manipulati, ceea ce e foarte adevarat, fiindca sunt manipulati.
Primul tool pe care trebuie sa il (re)invatam este neconditionalitatea. Zi de zi. Copiii, daca testeaza niste limite pe care noi le stabilim, de fapt ei testeaza cat de neconditionata este dragostea noastra. Daca formele de control nu ii ajuta pe copii sa devina mai empatici, independenti, etc, ce ii ajuta?
Indiferent ca copilul dvs nu isi face temele sau varsa laptele, aceste mici lucruri nu conteaza pe termen lung. Ceea ce conteaza, iar copilul va memora este felul in care alegem sa reactionam.
Nu suntem perfecti, nu avem niciunul toate raspunsurile, toti avem scapari, limitele noastre, ideea este sa fim constienti atunci cand o mai „scrantim” si sa incercam mereu sa ne imbunatatim. Poate ar trebui sa ne luam mai mult in serios copiii. Dorintele lor, preferintele lor, sentimentele lor. Chiar daca uneori sunt complet deplasate, tot trebuie sa le avem in vedere. Mai ales lacrimile lor, frustrarile lor, motivele lor de suparare. Multi „experti” in disciplina dau sentimentul nu numai ca nu respecta copiii, dar pur si simplu nu ii plac. Chiar si noi, trivilializam fricile si temerile lor, ii intrerupem in mod constant, vorbim de multe ori despre ei chiar de fata cu ei, ii criticam in fata altora, sau radem de ei. Ne permitem sa vorbim cu copiii in feluri in care nici macar nu ne-ar trece prin minte sa vorbim cu un adult.
1. Sa ne reconsideram cererile. De cele mai multe ori cand copiii nu inteleg ce vrem de la ei, problema e la noi, la modul in care am formulat-o, la ceea ce le-am cerut, cat de rezonabile sunt pentru ei, cat de intruzive sunt. Exemplu: curatenia in propria camera – de ce l-as pune sa faca curat dupa propriile mele standarde in propria lui camera, care ii apartine lui, nu mie. In loc de asta, putem reformula si sa ne referim la curatenia in spatiile comune, ale noastre, ale tuturor si sa ne implicam cu totii.
2. Pune relatia pe locul intai. Sa ai dreptate nu conteaza deloc sau mult prea putin. Vor fi cazuri in care anumite lucruri nu pot fi facute, asa ca trebuie sa te gandesti mereu daca „merita”, nu sa te concentrezi pe un compliance de moment care rezolva o problema care de fapt nu va apartine, ci vine din exterior, dintr-o presiune externa. Nu e vorba numai de felul in care reactionam ci si felul in care vedem tot contextul si felul in care alegem sa lucram impreuna la o problema, nu sa o transformam intr-o pedeapsa.
Cand copiii vostri sunt prea mici pentru a-si exprima propria lor perspectiva e bine sa te pui in locul lor sa vezi cum este. Este un exercitiu care ne poate ajuta spre o intelegere mai buna a propriilor copii si a relatiei cu ei. Cu cat te obisnuiesti mai mult sa faci exercitiul de a-ti vedea propriile actiuni, cu atat mai mult vei putea fi mai intelegator si empatic ca si parinte in relatia cu propriul copil.
Fii autentic in relatia cu copilul, arata-ti vulnerabilitatea, transmite-le, cu cat cresc mai mari, ca in ciuda intelepciunii noastre datorate varstei, le fel de greu ne e si noua. Cea mai mare temere a noastra este ca daca ne aratam regretul sau recunoastem ca am gresit, de fapt vom arata ca suntem slabi si vulnerabili si ca de fapt nu avem lucrurile sub control, insa asta e si ideea, sa vada umanitatea din noi, nu obsesia noastra pentru control.
