De cand facem copii in transformarea noastra mai intra o variabila, despre care nu vorbeste multa lume (pe fata): controlul. Daca pana la momentul „z” nu am experimentat deloc cum e sa fii responsabil de bunastarea unei alte fiinte, 24/24, 7/7, dupa acel moment acest lucru ne guverneaza vietile, pana la finalul lor.

Am mentionat mai sus doua concepte: a fi in control si a fi responsabil, aparent asemanatoare, la o privire aruncata superficial, insa complet diferite in esenta. Problema este ca in lumea noastra nu numai ca sunt considerate asemanatoare, insa cei mai multi le incurca in permanenta, si semnalul care iti este transmis din partea societatii in care traiesti, este ca daca nu controlezi o situatie data, nu esti responsabil, or cea mai mare si importanta trasatura a vietii de adult este responsabilitatea, nu? Majoratul inseamna ca ai trecut granita catre perioada adulta si primele „premii” pe care le primesti pentru aceasta trecere sunt dreptul de a vota, dreptul de a conduce o masina, dreptul de a decide pentru tine si pentru altii la randul tau. Iar pentru asta, mesajul universal este „trebuie sa fii in control”.

Controlul iti mai da aparenta faptului ca esti stapan pe situatie, ca nu esti vulnerabil. Si totusi, e atat de trist ca am ajuns sa ne intereseze mai mult ce mesaj transmitem lumii, decat ceea ce receptioneaza copiii nostri de la noi. A ajuns sa ne fie frica sa nu fim considerati prea permisivi si ca sa contrabalansam devenim din ce in ce mai autoritari. Sa nu cumva sa se creada ca am scapam fraiele din mana.

Nu putem schimba lucrurile decat daca mai intai si mai intai ne schimbam noi. Daca facem gestul suprem de curaj parintesc si lasam fraiele controlului. In acesl moment cred ca ne-am simti noi insine mult mai liberi si odata cu asta mult mai fericiti. 

Fiindca nefericirea noastra este direct proprotionala cu incapatanarea de a controla zone pe care nu le putem stapani.

Renuntarea la control nu inseamna nici ca nu iti pasa, nici ca esti vulnerabil, ci dimpotriva. Am ajuns la concluzia ca pentru a-ti pasa cu adevarat, trebuie sa lasi la o parte orice forme, tehnici si tactici de manevrare a celui din fata ta, indiferent ca e adult sau copil, cu atat mai mult cu cat e un copil.

Vineri seara la lansarea cartii Ralucai Marchis am spus un mare adevar: dupa trei copii realizezi ca ai din ce in ce mai putine lucruri de spus si de impartasit, pentru ca realizezi ca de fapt NU STII NIMIC. Ce stiu insa foarte bine dupa noua ani de maternitate este ca acum mai simt mult mai libera, libertate ce vine din asumarea faptului ca nu, nu am cum sa controlez alte fiinte umane.

Nu stiu cand si cum s-a intamplat revelatia asta, nici macar nu cred ca a venit ca o revelatie, a venit mai mult ca un raspuns constant la „eu cum m-as simti in locul lui/ei?”. De cele mai multe ori intrebarea imi venea dupa ce comiteam o amenintare sau o conditionare. Acum de cele mai multe ori imi vine inainte sa deschid gura, balanta s-a inclinat mult in directia asta, dar stiu ca e mult pana departe.

Insa, zi de zi, alaturi de ei mai invat si eu cate ceva. Nu pot sa dau sfaturi. Nu pot sa va spun cum sa reactionati in diverse situatii. Pot sa va spun insa sa il cititi pe Alfie, cu ochii deschisi, sa intelegeti mecanismele daunatoarea din spatele formelor de exercitare a controlului si nu stiu, sa vedeti ce si cum faceti pe mai departe.

Pentru mine mai e mult pana departe, am insa serenitatea venita din umilinta constientizarii faptului ca intr-adevar, nu stiu mare lucru. Dar am toata deschiderea sa invat cot la cot cu kinderii.

PS: s-a mai discutat, ca de fiecare data cand e cate o conferinta din asta, ca iar copilul pe primul loc, pe mine cine ma baga in seama :) E simplu, zic eu. Daca nu ma bag eu in seama pe mine, de ce m-as astepta sa ma bage altii in seama? E ca in bancul cu biletul la loto.