Unul din cele mai intalnite topicuri prin publicatiile muieresti este „cum sa reaprinzi flacara pasiunii”. Bullshit. Nu exista asa ceva, si apasati pe „x” inainte sa va pierdeti cinci minute din viata citind asemenea ineptii. Cine scrie articole de genul alora habar nu are ce inseamna o relatie de „y” ani (insert cat vreti voi acolo) bonificati cu unul, doi, trei sau „tz” copii. Habar nu are de uzura fiecarei secunde de proaspata parinteala, de costul fiecarei nopti pierdute sau fragmentate pana la disparitie, habar nu are de grijile care vin la pachet cu o boala, sau doua, si aici nici macar nu intru in zona hardcore, ci ma rezum la o pneumonie „micuta” asezonata cu o branula.

Anii se numara in luni si in zile. Care se numara in ore, in minute si-n secunde. Unele din ele interminabile. E un carusel, cu bune si cu rele, un rollercoaster mai exact, unul din acela de ultima generatie, si pasiunea aia atat de mult ridicata in slavi este o poveste de adormit copiii cand vine vorba sa o comparam cu pachetul emotional cu care vine la pachet un copil. Sau doi, sau trei. Credeti-ma, si la al treilea pachetul e la fel de bine dotat, singura mangaiere este ca ai invatat procedurile deja.

Si totusi, vorbeam de pasiune. Pai, pasiunea aia exista in continuare. Se serveste in doze mici si foarte mici, insa ea e tot acolo. problema nu e cu dozele de pasiune arzatoare, ci cu restul momentelor, in care unul il ia pe celalalt „for granted” si invers. Cand ai copii, lucrezi in echipa, altfel nu se poate, la un punct se rup lucrurile. Ambii sunt acolo, la bine si la rau (vorbele astea nu-s chiar in vant si-n van spuse), cot la cot, se completeaza, inlocuiesc, ajuta, suplinesc, sustin. Totul vine evident cu costul de care ziceam mai sus: stii ca omul de langa tine este acolo, no matter what si este atat de usor sa cazi in capcana aia a lui „va fi acolo, oricand si orice as face”. Si atunci poti pierde fraiele si poti ajunge sa iti ranesti exact jumatatea ta, perechea, yang-ul tau. Sau poti ajunge sa nu mai vezi, sa nu iti mai pese. Sa il consideri un „dat”, parte din peisaj. Si nu e „rutina”. Nu la ea ma refer (apropos, viata cu copii inseamna orice, numai rutina, nu!).

Uneori nici nu ne mai dam seama cand ranim. Uneori credem ca celalalt, daca a fost langa noi atata timp si am trecut prin atatea impreuna, mai poate duce una. Si inca una. Wrong. Chiar daca mai poate duce asta inseamna ca e si drept sa o facem? Merita?

Disclaimer: totul e bine la noi, ne desparte o distanta fizica de cateva sute de kilometri, dar asta e, ii vom supravietui. M-a inspirat ceva vazut pe wall-ul unei prietene.

Chiar ne luam de multe ori jumatatile de-a gata si e pacat.