Deocamdata doar in imagini. Povestea inca nu se lasa scrisa, dar va las cu cateva cuvinte scrise la cald de Marius Tudosiei.

 

Da’ oamenii astia mi-au luat graiul! Traiesc in varful muntelui. Cu bunica si cei doi copii ai lor (4, respectiv 2 ani). Sunt la cheremul vremii toata vara – mai exact din primavara si pana in octombrie, cat stau in tabara de vara. Trudesc cu cele cateva vaci, cativa vitei, vreo doi porci si mai multi caini care sa le apere viata. Si nu se plang. Deloc. Nici macar pentru decizia de a se muta inapoi in Romania dupa 10 ani traiti la Londra, la munca. Pur si simplu asta au ales si ii multumesc Domnului pentru aproape orice.

Au un mod de viata cu care multi nu s-ar acomoda deloc. Cineva ii caina ca n-au curent. Nici nu le trebuie, imi zice Olga. Desi parca le-ar prinde bine, pentru un cazan mare, racit, in care sa-si tina laptele pana sa-l predea. Asa trebuie sa il care la fiecare mulsoare, pana in sat. Uneori 50 de litri, alteori peste suta. Depinde in ce toana sunt vacile.

Locul e rupt din rai. Capul familiei imi arata coamele defrisate total imediat dupa revolutie. Si-mi zice ca in 25 de ani s-au umplut iara de brazi. Neplantati. „Natura isi ia locul inapoi, nu te poti pune. Mai ales ca acum, ca suntem noi aici, nu mai taie nimeni” – are un mod destul de optimist de-a vedea lucrurile.

Vacile lor umbla nesupravegheate prin luminisurile din padurile de-acolo. Le-am vazut pe culmea cealalta, insotite de doi caini. Se duc singure dimineata, dupa mulsoare, se intorc seara, sa fie mulse. Le place rutina, „le place sa faca in fiecare zi lasata de la Dumnezeu acelasi lucru – nici mancarea nu-i bine sa le-o schimbi” :) Laptele lor ajunge la orase, sub eticheta #napolactbio. Ma uit la ei si ii vad mandri de treaba asta. Si cumva convinsi ca fac ceea ce trebuie. Pentru ei si pentru copii. Fetita, cea mai mica, pare total acomodata cu locul, n-o supara nimic. Se urca pe un porc mare, intins pe jos pentru o sesiune de scaprinat. E pet-ul ei si se vede ca amandoi sunt in mediul lor natural. Cel mare primeste sarcina sa mane porcii inapoi in tarc – nu tu proteste, nu tu „da’mi iei un lego daca fac asta!?”. Viata lor e rupta dintr-o carte. Una mai veche, din care insa au disparut lupii si ursii – impuscati de mult de vanatorii nemti de la Balc. Nu ca le-ar simti lipsa, dar nici nu par speriati de perspectiva de a trai pe-aceleasi vai cu fiarele. Asa-i in padure. „

Povestea completa o aveti la Marius Tudosiei.

Nu stiu ce as mai putea spune in plus, fiindca a rezumat perfect ceea ce am simtit si eu vazand locul si ascultand povestile.

M-am intors acasa, le-am povestit si copiilor de magia acelui loc, in august ii duc si pe ei sa il vada. Intre timp, in fiecare sticla de lapte simt ca e si cate o picatura de la Mandraie si suratele ei.

Imi spunea o prietena care a terminat Agronomia ca nu mai exista in tara asta petec de pamant nedat cu dtt si alte minuni. Eu cred cu tarie ca acolo in creierii muntilor tarana aia nu stie ce e aia dtt si nici nu o stiut vreodata. Altfel, toti furnizorii de lapte, asa cum e familia Abrudan, sunt certificati bio si la fel e si Napolactul pentru laptele si produsele derivate ce se vand sub marca Napolact Bio. Nu vreau nici sa va conving, dar poate luati gura dintr-o sticla de lapte, din ala de 3,8 si mai povestim dupa aia. Gustul, acel GUST (majuscule intended) este acolo.

Acesta NU este un articol publicitar. Si din respect pentru oamenii aceia, v-as ruga mult sa va abtineti de la comentarii rautacioase si tendentioase, si nu, in niciun caz nu mai inghit articolul acela. E plina tara asta de carcotasi si prea putin plina de oameni ca familia Abrudan.