Pentru urmatoarele noua luni timpul nostru se va imparti intre scoala-gradi-engleza-tenis-pictura-pian si ce o mai da Domnul sa mai adaugam la aceasta lista. Baietii isi doresc karate, de fapt cel mic isi doreste ceva care sa fie cu bataie si pumni, care sa il aduca mai aproape de visul sau de a deveni Spiderman (poate asa scap si eu din pozitia de sac de box), in timp ce cel mare vrea sa faca fotbal.

Mi-o amintesc pe mama, pe vremea cand eram prin clasa a saptea parca, la fiecare salariu primul lucru pe care il facea era sa puna deoparte banii pentru meditatii: romana, matematica plus cele trei limbi straine pe care a insistat permanent sa le fac. Nu spun ca a facut rau, insa ardoarea asta cu care si-a pus in mine toate visurile si sperantele ei naruite, m-a facut pe mine sa imi pun multe intrebari despre cat de bine este ca ai mei copii sa faca x activitati pe saptamana. Am mers din prima clipa la Rebecca pe ideea ca atata timp cat isi doreste sa faca ceva, atata timp va si face activitatea aceasta si pana acum sunt mai mult decat multumita de rezultate si ea e la fel de multumita si le face pe toate cu placere si bucurie.

Si-a dorit sa faca karate. Am cautat, am mers pe recomandare, am dus-o la karate. I-a placut destul de mult si dupa doua sedinte a inceput cu refrenul: „Vreau kimono, ia-mi kimono”. Am stat, ne-am gandit, am luat kimono. O luna mai tarziu declara ca ei nu ii mai place. Kimono-ul zace linistit de aproape trei ani intr-un sertar. Aceeasi istorie a fost si cu baletul, unde am investit in anii cu pricina mai mult decat mi-as fi dorit, si eram on and off, pentru ca donsoara fie voia, fie nu mai voia, dupa care iar se razgandea.

Ne-am invatat lectia, asa ca atunci cand a venit vremea tenisului nu ne-am mai lasat pacaliti si timp de un an a facut tenis folosind o racheta de la antrenorul ei. Nu a patit nimeni nimic, toata lumea s-a lamurit ca tenisul nu e toana, asa ca de un an si ceva are propria ei racheta.

Povestea cu pianul a pornit de la dorinta ei de a fi in pas cu prietenele. A realizat ea ca doua din prietenele ei sunt mai legate una de cealalta decat ele de ea si ca un motiv era pianul si a vrut sa faca si ea pian. Am intrebat-o „are you sure?”, mi-a zis ca da, i-am spus ca mergem o data sa o testeze doamna si in functie de ce zice doamna continuam sau nu, indiferent de prietene, mi-a raspuns ca e perfect de acord.

Si iata-ne, intr-0 zi de primavara, batand la usa doamnei. „Doamna” s-a dovedit a fi tanara spre foarte tanara, dar cu Conservatorul terminat, super faina, deschisa, calda si cu stofa de pedagog in ea. Dupa o ora nu mai stiu care din noi trei era mai vrajita. Rebecca era vrajita de tot ceea ce descoperise, profa era vrajita de faptul ca a descoperit un copil cu care a facut intr-o ora ceea ce ar fi facut in cel putin trei cu altii, iar eu eram vrajita vazand-o pe fiica-mea asezata in fata pianului, de parca acolo ar fi fost locul ei dintotdeauna.

Ce va pot recomanda:

1. Testati. Chiar daca va suna improbabil, nu se stie niciodata de unde sare iepurele si copilul isi activeaza un talent latent.
2. Nu va faceti planuri si mai ales nu va proiectati propriile dorinte si sperante asupra lui.
3. Nu aglomerati programul.
4. Nu il duceti pe copil impotriva vointei lui, pe sistemul „am dat banii, o sa te duci”. Aveti incredere in ceea ce va transmite copilul. Daca nu mai vrea, exista un motiv clar si intemeiat in spate: modul de predare nu e ok sau nu e confortabil cu profesorul sau pur si simplu a realizat ca nu ii mai place.
5. Activitatile astea se intampla in, teoretic, „timpul liber” al copilului. Care este al copilului, nu al parintelui, deci orice decizie in legatura cu acesta ar trebui luata impreuna cu copilul.

Am auzit in tot anii astia de copii care au activitati inclusiv sambata si duminica. Sunt copiii acelor parinti care sunt dispusi sa ii duca la concursuri similare cu Euclid de la patru ani. Sunt copiii acelor parinti care, din dorinta de a le oferi totul copiilor lor, ii aglomereaza mult prea mult. Pun presiune si chiar daca aceasta ia forma incurajarilor si a laudelor, tot presiune este.

Copiii nu au nevoie de multe. Au nevoie de prezenta parintilor lor si de joaca.

Joaca nereglementata, neorganizata pana in cel mai mic amanunt.

Asa ca, chiar daca nu le umpleti programul cu cursuri de actorie, oratorie, georgrafie, desen tehnic, dar aveti o idee foarte clara despre cum si cat si in ce fel ar trebui sa se joace copilul vostru pentru ca stiti voi si ati umplut un board pe Pinterest cu 101 activitati de facut cu copiii in casa, apai sa stiti ca tot dracul ala e.

As mai adauga ca nu au nevoie doar de prezenta fizica, ci de prezenta activa, deci parinti, puneti deoparte telefonul.