Cum se apropie 10 octombrie cu repeziciune, iar eu nu am apucat inca sa scriu nimic despre „Puterea relatiilor”, cea mai noua provocare a Otiliei si a lui Gaspar, m-am pus cu burta pe carte sa aprofundez nu numai ideile pe care doresc ei sa ni le transmita, ci si ceea ce se afla de fapt in spatele lor si de la ce s-a pornit.
Recunosc ca nu am reusit sa trec de primele doua paragrafe din cauza abundentei de informatii si in acest moment am vreo 24 de taburi deschise in browser.
„In contextul in care perfectionismul este, in zilele noastre, foarte apreciat si orice forma de vulnerabilitate este pedepsita, criticata, judecata sau respinsa, este extrem de dificil pentru orice persoana sa ramana echilibrata. Mai mult, orice semn de frica, ezitare, greseala sau neputinta este aspru sanctionata de cei din jur.
S-a ajuns astfel ca, la nivel mondial, 4 din 15 persoane adulte, sa sufere de anxietate sau orice forma de depresie (“Global Health Estimates 2014” – Organizatia Mondiala a Sanatatii), in timp ce peste 760.000 de copii romani, din aproximativ 3,8 milioane, au o tulburare de sanatate mintala (estimari furnizate de Organizatia Salvati Copiii Romania). Mai multe date puteti accesa in acest infografic.”
Ce vrem noi de fapt? Vrem o familie sanatoasa, vrem copii sanatosi si fericiti, o relatie buna cu omul de langa noi si armonie in cuplu.
La nivel de dorinte stam bine. Realitatea ne contrazice, fiindca fiecare dintre noi venim cu un pachet urias de traume, de ancore, de dezamagiri, frustrari, obiceiuri adanc inradacinate si lista e abia la inceput. Inca din frageda pruncie ni se transmit o serie de lucruri, de la „nu”-uri care stabilesc clar limitele a ceea ce e acceptabil si ceea ce nu este, dar conform perceptiilor parintilor, nu ale noastre si pana la normele societatii la care trebuie sa ne conformam pentru a fi integrati.
Desi cei mai multi dintre noi realizam ca ceea ce am invatat in copilarie si mai apoi pe drumul catre maturitate nu este bine, problema este ca nu prea stim cum sa facem altfel, in asa fel incat sa rupem acest lant si sa pornim pe alt drum. Altii dintre noi sustin in continuare si valideaza sistemul invatat in copilarie, pe principiul „si noi am crescut la fel si uite ce bine am ajuns”.
Cat de bine o ducem vedeti mai jos.
Potrivit estimărilor Organizaţiei Salvaţi Copiii, realizate prin raportarea la datele internaţionale furnizate de OMS, în momentul de faţă, din aproximativ 3,8 milioane de copii, peste 760.000 au o tulburare de sănătate mintală.
In aceste tulburari de sanatate mintala intra: tulburarile de anxietate, ADHD, depresia, tulburarile de conduita, schizofrenia si tulburarile psihotice, autismul.
Cum stam noi, adultii? 1 din 15 sufera de o forma majora de depresie, si daca e sa adaugam la aceasta si celelalte forme de depresie si tulburarile de anxietate, 4 din 15 adulti sunt diagnosticati cu o tulburare mentala. (N.R.: Restul banuiesc ca sunt in faza de negare)
Daca ne asteptam sa crestem in mod armonios copiii, sa devina viitori adulti echilibrati, zen, happy si resilient, apai suntem cu totii intr-o foarte mare eroare.
Zilele trecute am primit un comentariu in care mi se spunea ca ne cam strofocam si ca citim prea multe carti si cu alte cuvinte sa ne oprim un pic si sa mirosim trandafirii. Chiar nu cred ca e asa. Cel putin nu in cazul meu. Orice zi, pentru mine e o sansa sa mai invat ceva, sa mai schimb ceva sa mai ies un pic din propria-mi paradigma si orice sansa pentru mine este o sansa in plus pentru copiii mei. Daca imi mai spune cineva ca generatia noastra este ok si ca uite ce bine ne-am ajuns, imi iau campii.
Am crescut cu niste lipsuri fantastice si nu ma refer la partea materiala, desi si aia a fost pentru multi dintre noi. Am crescut in teroare, suspiciosi, in ideea ca fiecare trebuie sa traga pentru propria felie, am crescut spionandu-ne apropiatii, cu o permanenta si falsa idee de superioritate, cu bucuria „caprei vecinului, in frica si intuneric, sa ne ascundem vulnerabilitatile si slabiciunile, De la scoala am invatat sa castigam cu orice pret, sa nu valorizam felul cum ajungem la un rezultat, ci doar rezultatul, ca e ok sa trisam si sa fentam sistemul. Ulterior am invatat ca sistemul PCR merge mereu uns, fiecare stie pe cineva, care stie pe cineva care te „rezolva”. Am crescut inraiti, fara multe nuante, cu cine nu e cu noi e impotriva noastra, predispusi la a uri mai degraba, decat a iubi.
Da, stam exceptional de bine.
Suntem adultii care nu mai au pic de rabdare, care se injura in trafic, adultii pentru care nu prea exista ideea de comunitate si de implicare (cati oameni ati vazut voi sa sara in apararea unei femei pe strada?), adultii care nu fac de la sine decat daca fapta este conditionata si de o recompensa („mie ce-mi iese?”) sau dimpotriva, de frica unor consecinte.
Ideea e ca nu putem sa ii invatam pe astia micii ce e bine si ce e rau, pana nu ne vindecam pe noi mai intai. Si pentru a ne vindeca, trebuie mai intai sa ne dam voie sa ne recunoastem si sa ne acceptam slabiciunile. Sa ne „permitem” sa fim slabi.
Trivia: mai mult de jumatate de tulburarile mentale isi au punctul de origine inainte de varsta de 14 ani.
“Cand suntem mici, in functie de perspectivele care vin din partea adultilor responsabili din jurul nostru, invatam ce este acceptabil si ce este de ascuns. Ajungem astfel sa avem un <sine fals>, sa fim ceea ce vor ceilalti sa fim, fara sa indraznim sa ne asumam ceea ce suntem sau simtim cu adevarat. Iar pentru a depasi aceste limitari psihologice avem nevoie sa le intelegem de unde vin si cum ne-au afectat.”
Otilia Mantelers
Otilia si Gaspar vin in fata voastra cu cateva idei si solutii care, sper eu sa ajunga la cat mai multa lume. Intr-adevar, sunt constienta ca acest eveniment este doar o picatura in oceanul asta al vindecarii, si ca de cele mai multe ori procesul in sine nu numai ca dureaza infiorator de mult, dar uneori parca nu se mai termina, insa poate fi pentru unii un punct de pornire pe acest drum.
De ce tot scriu pe aceste subiecte? In speranta ca macar pentru o persoana se activeaza un declansator. In speranta ca in mine se activeaza niste declansatoare. Fiindca si despre mine este vorba aici, pentru ca trebuie incep sa invat sa ma accept cu toate greselile mele cu tot. Pana nu m-oi ierta eu, nu pot sa fiu capabila sa accept faptul ca si cei apropiati mie pot gresi la randul lor. Si, mama-mama ce alunecoasa si sinuoasa e toata aventura asta…
Indeajuns pentru azi. I-as pune pentru saptamana viitoare pe Otilia si pe Gaspar sa imi raspunda si la niste intrebari, asa ca pana atunci, va propun sa alegeti subiectul interogatoriului.
Ce ziceti despre rusine, vina si tabuuri? Sau, poate va inspira si filmuletul de mai jos. Eu m-am regasit in el, din pacate.
Confirmări/Notificări