Nu-s cea mai miniona si cea mai delicata din lumea asta, iar bustul meu este departe de ceea ce societatea ar putea considera/cataloga ca fiind sexy-generos-apetisant-si mai adaugati voi ce epitete doriti.

Cu toate astea, mi-am iubit sanii si ii iubesc. Nu am facut asta toata viata, i-am incorsetat prin niste push-up-uri in disperarea de spune ca am si eu ceea ce se numeste „decolteu”, insa odata cu copiii a venit si ziua eliberarii de constrangeri pentru ei.

Ii iubesc pentru ca timp de aproape cinci ani sanii mei si-au facut treaba pentru care ei ne-au fost daruiti noua femeilor, ii iubesc pentru ca fac parte din mine, sunt ai mei, asa minusculi si de multe ori imposibil de reperat pe sub haine, ii iubesc pentru ca sunt sanatosi si frumosi (conform propriilor mele standarde).

Ii iubesc si mai abitir atunci cand intru in contact cu povesti cutremuratoare despre cancerul la san. Si din pacate aud din ce in ce mai des de astfel de povesti.

Ii iubesc, prin urmare ii respect si cea mai simpla forma de a-mi arata respectul este sa am grija de ei, mergand din cand in cand la un control. Este cel mai simplu si cel mai bun lucru pe care il putem face pentru noi insine. O data pe an, un control, o echografie, facute da, cu inima stransa si cocotata pana in varf in asteptarea rezultatului. Care rezultat sa spuna doar: „Esti bine!”.

Multe dintre noi nu afla ca sunt bine. Insa daca merg la doctor constant li se poate spune: „ati venit la timp, inainte ca lucrurile sa se complice”.

Nu este prima data cand scriu despre asta, sper insa sa va mai fac si de aceasta data un dus rece si sa va conving sa puneti mana pe telefon, sa va faceti acea programare pe care, din varii motive, o tot amanati. Nu stiu de ce tot avem tendinta de a amana lucrurile care ne scot din zona de confort. O echografie nu este niciun capat de tara. O consultatie nici atata.

Va recomand sa cititi doua materiale:

Un articol scris pe Sereniti. E povestea unei supravietuitoare. Fara ascunzisuri, cu imagini care ar putea parea socante si deranjante ochiului nostru. Noi ne privim zilnic in oglinda si vedem simetrie si frumusete. De fiecare data cand va mai spuneti ca nu aveti timp, sa va ganditi la Miriam.

Un articol scris acum doi ani de Liana Popa. Scrie in felul ei, direct, insa imaginile sunt zguduitoare. Nu-s imagini cu sani extirpati, dar metafora a fost pentru mine a fost mai puternica decat 100 de imagini cu femei ce au trecut prin iadul cancerului de san.

Duminica pe 11 octombrie are loc Marsul Trupelor Roz. Luati ce aveti voi roz prin casa si veniti in Piata Unirii incepand cu ora 15:30 sa va aduceti si voi aportul la cresterea gradului de constientizare in privinta acestei boli cumplite.

Vorba Corinei, nici eu nu-s prietena cu rozul, insa pentru cauza asta m-as infasura toata in roz daca as putea si daca in felul asta as convinge cat mai multe femei sa mearga la un control. Odata facut primul pas, urmatorul va veni de la sine, cred eu.

Sursa imagine: Aveti si pe roz