Copiii nostri au mai crescut un pic. De fapt vorbind zilele trecute despre ei, si fiind intrebata cati ani au, am realizat ca trebuie sa mai adaug cate un an la varsta pe care o comunicam pana acum. Celor care nu stiu inca, in curand vor avea 10, 6 jumate si 5 ani (ieri m-a luat la rost cineva pentru niste afirmatii facute de mine intr-un articol si si-a inceput comentariul si tirada cu „Stimate domn/doamna, aveti copii?”)

Nu prea am mai scris despre ei pe aici in foarte mare detaliu, fiindca in marea lor majoritate, povestile nu mai trec de filtrul propriu numit „privacy”. Si dintr-o oarecare comoditate, am preferat sa imi autocenzurez mare parte din povesti (dezvolt mai jos partea cu autocenzura). Mai mult, imi este destul de complicat sa mai povestesc chestii care noua ni se par intrate in rutina, devenite obisnuite sau chiar banale.

Cum ar fi rutina noastra de dimineata, mai ales ca s-a pornit de curand o o mini discutie pe wall-ul meu de facebook, pornind de la noua carte a Laurei Markham, proaspat scoasa din tipar. Am realizat, rasfoind-o, ca aplicam in mod constant si regulat o mare parte din ceea ce ea ofera ca si solutii. Si ca, surpriza, functioneaza. Ajungand sa citesc si a doua carte a ei am primit si mai multe confirmari, dar pe langa ele am  primit si o multime (cu accent pe „multime”!) de sfaturi utile si mai ales extrem de ancorate in realitate.

Daaa, nu e roz cu picatele mov atmosfera in fiecare dimineata, pana la urma, spuneti-mi care dintre voi va treziti cu acelasi mood zi de zi si da, nu am ABSOLUT nicio garantie ca ceea ce a functionat azi va functiona si maine.

Insa in fiecare dimineata imi iau cateva minute sa stau langa ei. Laura zice de „momente de conectare/umplerea rezervorului de iubire”, indiferent de „artificiile stilistice folosite in cartile ei, minutele alea furate dimineata sunt aur curat. De cele mai multe ori nu sunt indeajuns si de cele mai multe ori auzi o tanguiala de jale si dor de la mezin, „mamaaaaaa”, repetata obsesiv, in timp ce eu arunc hainele pe mine si Rebecca ma asteapta in pragul usii dand din picior a nerabdare sa o duc la scoala. Insa incerc sa fac ca  (,) „conectarea” asta sa fie cat mai des cu putinta, inclusiv cand ii imbrac si ne mai gadilam putin, mai scot cate o perla sau ma prefac ca nu am inteles ce a zis unul dintre ei si pornim o joaca de cuvinte de acolo.

Ideea e sa le facem sa le fie cat mai usor, fiindca, si perspectiva asta am inteles-o pe deplin abia vanzand-o scrisa alb pe negru: „Imbracarea este prioritatea NOASTRA, nu a lor”. Daca le facem lor treaba mai usoara, atunci in mod clar ne usuram viata si noua.

Chiar daca am putea bate niste recorduri la imbracat viteza si iesit din casa viteza, nu asta e scopul. Scopul este ca ei sa faca toate lucrurile astea fara sa existe frecusuri (sau in fine, ele sa fie cat mai putine!), iar noi sa ne usuram viata si sa pornim si noi in aventurile zilei cu inima impacata, nu cu nervii facuti chiselita inca de la 8 dimineata. Este un efort pentru noi, parintii generatiei acesteia si nu ne vine deloc natural nici sa fim empatici si nici sa fim extrem de conectati emotional, fiindca multi dintre noi nu am avut de la cine sa invatam toate astea.

Ca tot vorbim de nervi facuti chiselita, unul din subiectele care revin obsedant pe tapet este legat de „perfectiunea mamelor bloggerite” si unul din reprosuri este: „nu va mai aratati doar partea buna si ce faceti voi bine, expuneti-va si momentele proaste, sa vada tot omul care va citeste ca sunteti oameni, nu zeite. Voi va imaginati cum ne simtim noi, cele care va citim mereu si nu vedem decat ca la voi e totul lapte si miere? Cat de prost ne simtim?”

Trecem peste faptul ca am scris nu o data, ci de zeci de ori (din doua mii si ceva de articole s-or gasi vreo o suta in care scriu despre cat de varza si rupta si cum mai vreti voi sunt), pe mine ma depaseste aceasta dorinta cinica de a citi ca si in alte parti e naspa. Am fost printre primele care au scris ca perioada de dupa nastere e rupere totala, ca ai nopti in care nici nu mai stii cum te cheama. Am scris despre cat de greu este uneori. Ce am primit pentru „expunerea laturii umane”? Dincolo de sustinerea sincera (as fi ipocrita sa nu o mentionez pe ea prima, ca a fost, Slava Domnului din belsug!), am primit luate aleator si urmatoarele reactii:

Compatimire: „vai, saracuta de tine”

Judecati: „Pai, ti-au trebuit copii, nu?”, „Cine te-a pus?” si varianta de cinism maxim, care te face sa te simti ca ultimul om pentru ca ai indraznit sa deschizi gura si sa te plangi: „Auzi, ce sa mai zic eu, cand eu nu am la dispozitie…..” sau „Daca tu te plangi, si ai copiii sanatosi, o mama care are copilul bolnav ce sa mai zica?” Uneori, oricat ai vrea listele lui Crusoe NU functioneaza MEREU.

O batere usoara pe umar: „Lasa ca trece!”, „Haide ca nu e chiar asa rau”, „O sa vezi tu luminita de la capatul tunelului”. Stiu, pare ca suna a incurajare, dar nu e.

Vinovatie: „cum poti sa zici asa ceva, uita-te ce minunatii ai langa tine?”, „cum indraznesti sa zici ca nu ti-e bine?”

Neincredere: „Eh, hai ca exagerezi, nu poate fi chiar ASA naspa!”

Falsa empatie: „Da, stiu ca e greu, dar ……”. Scriu si aici, in speranta ca se intelege: daca faci o afirmatie dupa care urmeaza un „dar”, afirmatia cu pricina devine o negatie.

Faptul ca exista bloguri unde nu prea gasesti expuse momente de slabiciune nu arata decat ca poate asa isi doreste persoana respectiva. Poate e un mecanism de aparare in fata unor reactii ca cele de mai sus, poate dimpotriva,  persoana respectiva prefera sa vada mereu partea plina a paharului. Sau poate, doh, chiar nu are momente de slabiciune si chiar le face pe toate. Ce poate fi ATAT de inimaginabil si de reprobabil?

Inclusiv acum se vor gasi cateva voci care sa spuna ca ma plang, ma alint, ca fac pe diva (e la moda…) etc. Nu.

Prezint o parte la care nu se gandeste multa lume atunci cand priveste din exterior si judeca. Fiindca este usor sa judeci, este cel mai la indemana. Stiu, fiindca si eu practic asta din cand in cand, oricat as incerca sa nu o fac. Dupa cum am mai zis, sunt departe de a fi perfecta, si nici macar exercitiul acesta asiduu de a avea zilnic o varianta mai buna a mea, pentru mine si pentru cei din jur nu mai aduce mai aproape de perfectiune. Fiindca nu asta caut. La fel cum am ajuns sa nu mai caut in alte parti, fie ele bloguri sau alte familii, confirmarea ca si acolo e la fel de bine sau, dupa caz, de naspa ca si la mine (sesizati, va rog, nuantele). Poate din cauza asta nici nu inteleg de ce ti-ai dori sa vezi in mod constant expuneri delicate si pe alocuri intime, doar pentru a-ti justifica propriile alegeri mai fericite sau mai putin fericite sau pentru a primi niste confirmari si a-ti smulge niste suspine de usurare.

Incerc de la un timp incoace ca aici sa fac loc cat mai mult pentru solutii si mai putin sa expun probleme. Sa transmit cu cat mai multa detasare ce ar trebui sa facem ca parinti, la ce sa fim atenti, fiindca ne apropiem cu pasi rapizi de niste perioade critice. Sunt din ce in ce mai multe bloguri care scriu despre primii ani de viata, ceea ce e fantastic de bine (in urma cu zece ani, cu doua-trei exceptii, ele practic nu existau) si aproape deloc bloguri care sa faca lumina pe zona 10+.

Este un exercitiu perfect si pentru mine, fiindca scriind mi se intiparesc si mie mult mai bine multe lucruri. De aceea vedeti la mine tot felul de conferinte, live blogging-uri, lansari de carte, insa, atentie mare (!!!): sunt foarte strict selectate. Fiindca o calitate cu care, da, ma pot lauda, este ca sunt indeajuns de capabila sa diseminez informatia. Asocierile pe care le-am facut si parteneriatele in care am acceptat sa intru au fost toate trecute prin multe filtre. Da, pot fi acuzata si de subiectivism, pana la urma actionez in primul rand in functie de ceea ce urmaresc eu luand in considerare variabilele mele (personalitatea mea si a copiilor mei). De aceea, conceptul de Playful Parenting, de exemplu, nu l-am promovat, fiindca nu am simtit ca mi se potriveste si nu pot vorbi despre un concept pe care nu il pot imbratisa, fara ca asta sa ma transforme intr-o acritura care nu stie sa se joace cu copiii ei. Nope, joaca e la noi tare indragita, doar ca nu este tot timpul si nu rezolv toate situatiile prin joaca.

Subiectul are vechime deja, cu toate astea nu as fi scris insa aceasta poliloghie, daca aseara nu mi-as fi dat in petic. Si daca, in pofida tuturor lucrurilor pe care mi le-am insusit si in pofida tuturor experientelor prin care am trecut in ultimul deceniu, latura aia care reactioneaza instinctiv intr-o situatie „ataca sau fugi”, nu ar fi iesit la suprafata, semn ca ea este acolo, oricat as incerca sa o imblanzesc eu.

De fapt, cred ca aseara mi-a transmis mesajul „vezi ca iar depui prea multe eforturi sa faci sa fie bine, iti arogi niste roluri care nu-s ale tale, asa ca ia-o mai usor”. Trage adanc aer in piept, fa un pas in spate si gandeste. Aseara nici nu am tras aer, nici nu am facut un pas in spate si nici nu am gandit.

De cele mai multe ori, atunci cand ne deranjeaza ceva, ca e vorba de perfectiune sau dimpotriva imperfectiune, acesta e un semn ca la noi sunt problemele, nu in alte parti. Si cand spun asta, spun inclusiv referindu-ma la mine. Toata straduinta asta este in van daca ea nu vine natural, daca noi apasam butoanele prea tare si prea mult. Repet, e valabil in absolut orice domeniu, nu numai in parenting. Poate cu atat mai mult in parenting, fiindca copiii nostri inca au acele mecanisme instinctive care detecteaza „falsitatea” ce vine la pachet cu prea multa straduinta si reactioneaza in consecinta. La fel ca fii-miu (ala mic), care aseara mi-a aratat nu numai cine e mai inteligent dintre noi doi, dar m-a facut sa simt atata rusine cata nu am mai simtit de mult si m-a umplut si de o tona de vinovatie. Faptul ca acum o recunosc public nu rezolva cu nimic problema de fond, insa ma aduce cu un pas mai aproape.

Si poate doar si pentru asta si exercitiul expunerii punctelor slabe in vazul lumii, merita tot chinul. Cu conditia ca cei care citesc sa ia ceea ce trebuie. Nu sa jubileze, nu sa rada, nu sa judece. E al naibii de greu, stiu.

Daca din ceea ce tot scriu aici de sapte ani de zile ati reusit sa extrageti ceva util si sa il folositi in vietile voastre si asta v-a ajutat intr-o masura sau alta, atunci este minunat si ma bucur, cu toata sinceritatea. daca insa va deranjeaza ceva de aici sau alegeti sa il folositi ca munitie in razboaie de care eu am (sau nu am) habar, sa stiti ca asta spune multe despre voi, nu despre mine.

Eu cand scriu, scriu autentic. De aceea nu am inca, dupa sapte ani de zile un plan editorial si de multe ori scriu haotic, cu pauze lungi alternate de perioade de efervescenta. Scriu in primul rand pentru mine, ca exercitiu personal de autoeducare si de inscriptionare intr-un colt de online a unor amintiri ce altfel s-ar pierde. Nu scriu ca sa platesc polite, nu scriu pentru a multumi pe altii si nu scriu pentru a rani sau a deranja pe cineva.

Mai mult, cand analizati cat de uman se prezinta x sau y in planul public, faceti un exercitiu de sinceritate cu voi. Ce si cat expuneti voi? Cat de reali si autentici sunteti in felul in care va afisati, sau cat este fatada?

Dincolo de toate si de tot, cand punem seara capul pe perna, tot noi cu noi ramanem. Nu mai sunt nici pietrele pe care le aruncam, desi stim ca si noi suntem departe de a fi usa de biserica, nu mai e nici poleiala lectii predate cu aura superioritatii. Nu. Suntem doar noi, cu calitatile si defectele noastre, cu greselile de peste zi, cu eforturile noastre de a fi (si de a-i face si pe cei dragi noua) un strop mai fericiti azi decat ieri, cu rateurile pe care le dam zilnic. Si poate ar trebui sa ni le analizam in primul rand cu intelegere si sa ne oprim din a ne mai compara. Odata ce incepem sa nu ne mai raportam la ce fac altii, ce vor altii, ce traiesc altii, incepem de fapt sa ne vindecam.

Zic si eu.