In viata mea nu am scris si nu am sters cat am facut-o in ultimele zile. Am scris – am sters, am scris – am sters, am scris – am sters, am scris – am sters. Am scris plangand, fie de durere, fie de revolta. Chiar si acum, scriu doua randuri, sterg unul, scriu cinci cuvinte, sterg trei si tot asa.

Am scris in anii astia de mai multe ori, in momente de cumpana fie ca „m-am saturat”, fie ca „daca nici acum nu ne revoltam, ne meritam soarta”.

Reiau mental de sambata dimineata incoace, toate cluburile si speluncile prin care m-au dus pasii de-a lungul timpului. Toate au fost sau sunt bombe cu ceas. Toate.

Azi dimineata am stat o ora de vorba cu tatal meu, care lucreaza de o viata intreaga in constructii. Imi pare rau ca nu l-am inregistrat. Despre el se spune ca e prea tipicar si fixist. Si ca face lucrurile cu lentoare, ca totul la el dureaza prea mult, in general chestii „nasoale, de evitat la un constructor” cand clientul vrea sa se mute ASAP in locuinta sau vrea sa dea constructia in folosinta. Poate este, poate ca odata cu inaintarea in varsta pui mai greu lucrurile in miscare. Imi spunea azi ca niciuneia din constructiile realizate de el nu ii lipseste scenariul la incendiu, cu instructaj facut de specialist. Niciodata nu a facut rabat de la norme, indiferent ca au fost norme legate de materialele folosite sau norme de protectie si de securitate. Stiti cam cat de complicat e sa respecti TOATE astea si sa supravietuiesti in mediul privat, in mod onest, timp de 23 de ani? Undeva spre imposibil.

Stiti cate lucrari a refuzat in momentul in care investitorul i-a spus ca nu are bani/timp/chef de respectat litera legii pe partea de proiectare? Fara numar, inclusiv cluburi/baruri/restaurante. Fiindca EXACT asa cum zicea si o cunostinta care lucreaza in zona de securitate a incendiilor, toti sunt dispusi sa dea oricat pe design, insa nimeni nu e dispus sa aleaga cele mai potrivite materiale si sa respecte legea. Desi nu s-au cunoscut niciodata, amandoi au spus la interval de cateva zile acelasi lucru cu aproape aceleasi cuvinte.

Pe de alta parte, ca sa ajungi sa obtii toate autorizatiile uneori dureaza la nesfarsit. Asa se face, de exemplu, ca in 2003 a obtinut pentru o investitie intr-o zona a Bucurestiului o „aprobare tacita”. In noiembrie 2005 a depus  documentatia pentru autorizatia de construire. In septembrie 2006 inca nu o primise si exasperat a trimis scrisoare prin care anunta ca in baza aprobarii tacite din 2003 el se apuca pe proprie raspundere de lucrari, avand in vedere ca termenul pentru aprobarea autorizatiei de constructie a fost depasit de mult. In decembrie 2006 primeste autorizatia, asta dupa ce in intervalul septembrie – decembrie a fost pelerinaj de controlori de la ISC, cu ce alte scopuri, decat acelea pe care le banuiti, pana a ajuns in audienta la „al mare” si abia atunci a obtinut, intr-o prima faza oprirea controalelor care devenisera zilnice, si ulterior, autorizatia. Dar nu va imaginati ca totul s-a oprit aici. S-a construit, in 2012 s-a vandut, pe restul terenului s-a obtinut alta autorizatie, s-a ridicat un ansamblu rezidential de catre noul proprietar, locuintele respective s-au vandut toate. Practic, proprietarii s-au schimbat de doua ori.

Si cu toate astea, in anul de gratie 2015, tatal meu a primit SOMATIE pentru faptul ca s-a apucat de constructie fara autorizatie in 2006. Repet, a primit somatie de oprire a lucrarilor in 2015 pentru ceva intamplat in 2006.

Halucinant, nu?

La fel de halucinant poate vi se pare ca in aceeasi saptamana in care a primit somatia cu pricina, a primit o alta scrisoare, cu timbru si tot tacamul, de la Primaria Domnesti, prin care era instiintat ca datoreaza dobanzi si penalitati de 1,13 RON calculate din 2010 si pana in prezent, pentru un teren instrainat in 2010.

Asta e „normalitatea”, dragii mei, in care functioneaza sistemul privat din Romania.

Cat o mai lasam sa functioneze asa? Cati mai trebuie sa moara pentru ca noi sa ne revoltam si sa schimbam situatia? Ce mai trebuie sa se intample, pentru ca noi sa iesim din confortul caldut al propriei bule?

Cat ne mai lasam medicii, profesorii si dascalii sa ajunga sa apeleze la tot felul de alternative pentru a-si asigura un trai decent? Cat ne mai lasam condusi de otrepele astea care nu au niciun fel de jena in a ne secatui de orice fel de resursa?

Cat mai merge si-asa?

Cat mai merge cu „hai, ca nu am facut nimic, am depasit si eu pe linia de tramvai, ce am facut?!?”,  cat mai merge cu „am aruncat si eu o hartie pe jos, ce, uita-te cate mai sunt, una in plus nu mai conteaza?”. Cand ne oprim din smecherii si combinatii, si „o mana spala pe alta”, si „lasa ca te rezolv eu”, „stiu pe cineva care stie pe cineva”.

Undeva pe lantul asta, oricat am fi noi insine de responsabili si oricat am face lucrurile cu simt de raspundere pe propria raspundere, sunt altii care nu o fac. Si se ajunge la ce s-a ajuns.

Ieri a fost prima data in viata mea in care m-am simtit rusinata pana in adancul sufletului de biserica de care apartin. Stiu, este o afirmatie extrem de grava, dar mi-o asum. Si de fapt m-am simtit rusinata nu de biserica in sine, ci de reprezentantii ei, nu ca ar fi prima data cand se intampla asta. Prezenta Monseniorului Robu si mai ales smerenia autentica, aproape palpabila din mesajul sau, m-au facut sa ma simt si mai rusinata de reprezentantii propriului meu cult. Nu se poate, nu se poate, nu se poate.

Imi este greu sa scriu altceva. Imi este greu sa imi traduc sentimentele si durerea in cuvinte. Mi-as dori sa prinda o alta forma, sa prinda un sens. Tot caut sensul acestei tragedii si spre disperarea mea si mai mare, tot ce gasesc este un mare nonsens. Si nu cred ca il va gasi niciunul dintre noi, pana nu vom fi in strada cu zecile de mii.

Mi-a fost cumplit de greu zilele acestea, si ca niciodata am asteptat sa vina inceputul saptamanii, sa imi trimit copiii la gradinita ca sa pot respira si eu. M-am simtit ca si cum as fi facut echilibristica deasupra unei prapastii, osciland intre lacrimi de durere si zambete pentru copiii mei, care si-au vazut de universul lor ludic. Duminica i-am dus si pe ei, in doua randuri sa aprinda cate o candela, e un exercitiu bun sa le povestesti si despre asemenea momente, te obliga pe tine ca parinte sa iti reorganizezi atat lumea interioara, dar si modul in care dai frau liber sentimentelor. A fost complicat sa trec prin zilele astea doua, si totusi m-am simtit privilegiata. Mi-au rasunat iar si iar cuvintele pe care le-am auzit in toata adolescenta mea din gura mamei: „Suna-ma cand ajungi ……. Tot ce vreau sa stiu este ca ai ajuns cu bine”, numai ca acum le-am auzit cu inima de mama, nu de fiica. Si-am plans din nou.

Din nou, durere si revolta. A venit momentul ca durerea noastra sa se transforme in revolta. Revoltati-va, oameni buni. Acolo puteam fi noi, puteau fi copiii nostri. Acolo au fost cunoscuti de-ai nostri, oameni dragi, prieteni mai apropiati sau nu, rude. Au fost tineri care ar mai fi avut multe de spus pe lumea asta. Pentru ei, pentru amintirea lor, pentru a da un sens cat de mic acestui nonsens, dar mai ales pentru noi, a venit momentul sa schimbam radical sistemul.

De la un punct azi nu am mai sters nimic. Uneori e bine sa dati frau liber cuvintelor. Si furiei. Si sa o canalizam spre schimbare.

PS: La minutul 0:53 in filmuletul acesta o aveti pe doamna Doina Gosa, directoarea Centrului de Transfuzii din Bucuresti care face apel ca persoanele care au AB4 pozitiv sa vina sa doneze. As adauga ca si negativ, desi din cate am inteles, necesarul momentan este acoperit. M-as bucura sa vad o mobilizare similara celei din zilele trecute si in perioada urmatoare, fiindca greul de-abia acum incepe si va fi nevoie de extrem de multe unitati de sange. Mi-as dori sa existe si informare, sa nu mai vad obsesiv ca de ce e nevoie de ab4, ca ab4 e primitor universal. AB4 este donator universal in cazul in care produsul necesar este plasma, asta ca idee. Doi la mana: in cazul de fata, al pacientilor din tragedia de la Colectiv, transfuziile se fac numai IZOGRUP si IZORH. Adica grupa pe grupa si rh pe rh.

Am donat ieri. Nu, nu a fost nicio scofala. Nici cele cinci ore petrecute in picioare, din care patru afara in strada, nu a fost nicio scofala, absolut niciuna, a fost minimul pe care il puteam face pentru cei aflati pe patul de spital. M-am tot intrebat de ce nu mi-a dat Dumnezeu minte sa fac asta pana acum, insa tot e bine ca m-am trezit la timp, ca voi face regulat de acum inainte. Nu am vrut initial sa scriu despre asta, de stiut au stiut o mana de oameni, si nu am vrut sa scriu fiindca nu mi se pare ca am facut nimic spectaculos, insa daca inspira mai departe, poate ar trebui sa vorbeasca si toti cei peste 700 de oameni care au donat inaintea mea ieri la centru. Initial mi-a fost teama ca voi fi respinsa la testul hemoglobinei, ulterior la testul de tensiune. Le-am trecut pe ambele spre surpriza mea cu brio. Au fost cele mai intense 7 minute din ultima perioada, in care am plans de emotie privind punga de sange ce se umplea vazand cu ochii. Si dupa am inteles linistea pe care am vazut-o in ochii lui Radu in septembrie.

Si dupa ce donati, veniti de va revoltati.

Daca ar fi un cuvant care ar trebui sa va guverneze vietile in urmatoarea perioada acela ar fi „revolta”. Revolta pentru Bogdan Gigina (sper ca nu l-ati uitat!!!!), revolta pentru cei, iata 32 de morti si 150 de raniti. revolta pentru sutele de salvatori care muncesc non stop de peste 72 de ore si pe a caror retina s-au intiparit imagini ce nu vor mai fi vreodata sterse, revolta pentru toti parintii si cunoscutii care plang acum, fie langa un sicriu, fie pe un culoar de spital. Revolta.

„Probabil că observăm zilele astea cu toţii că gândim la fel, cam în aceleaşi momente, doar că în alte cuvinte. Este un procest absolut normal şi e o reacţie organică, viscerală, cum ziceam la început. Nu se poate altfel. După ce un cutremur culcă la pământ şi un palat, şi o casă, şi un zgârie-nori, şi un bloc de 4 etaje, şi ce mai vreţi voi, orice reconstrucţie se face începând cu fundaţia. Acolo suntem, la fundaţie, bâjbâind printre dărâmături. Şi fundaţia are cam aceeaşi reţetă de compoziţie, indiferent de ce vrei să clădeşti şi de ce finisaje vrei să faci.”  – sursa: Andi Tutescu – Facebook

Diseara la 18:00, la Universitate.

„Intotdeauna ne uitam la altii, sa fiu al naibii daca-mi amintesc cand am vazut pe vreunul din noi ultima data asumandu-si ceva. Povestea imaginata poate fi completata cu multe alte gesturi care au ajuns sa ni se para firesti. Unele ne pun pe noi insine in pericol, altele si membri ai familiei, altele si necunoscuti. Dar atitudinea asta ucide oameni nevinovati.” – povestea completa aici: Adrian Scraba Facebook.