„Nu vreau să învăț pe nimeni cum să trăiască și, cu riscul de a se spune că sunt ipocrită, îmi pare rău să recunosc că, de multe ori, mă întristează atât de tare oamenii cu superficialitatea lor, cu dușmănia gratuită și răutatea prostească. Mă întristează atât de tare încât am ajuns să îi compătimesc pe cei care cred că au atât de multe, dar nu își dau seama câtă nemulțumire exprimă ființa lor. Da, sunt mai boemă de felul meu și nu înțeleg de multe ori de ce unii oameni sunt atât de meschini, răutăcioși fără motiv sau pur și simplu ignoranți față de cei din jurul lor. De aceea mă retrag de cele mai multe ori în lumea mea, o lume colorată și veselă, o lume plină de copilării și râsete molipsitoare. O lume în care sunt imună la glumele proaste, remarcile tăioase, nedreptățile sau părerile aiurea ale celor din jur și în care sunt fericită cu cei dragi mie. O lume în care ochii mei zâmbesc oamenilor care știu să vadă și să se bucure de zâmbetul meu, de mine, de tot ce sunt și ce am mai bun în mine. O lume în care o vorbă bună îmi face ziua mai frumoasă, un surâs mă facea să mă simt atât de norocoasă, o ținere de mână îmi dă putere, o îmbrățișare mă face să mă simt invincibilă și pregătită pentru oricâte Die Hard-uri. Toatea astea sunt poate lucruri mărunte și ieftine pentru alții și cunosc mulți oameni care ar lua în râs sau bătaie de joc aceste rânduri, însă pentru mine toate acestea sunt neprețuite și înseamnă fericire. O fericire despre care vorbeam cu scepticism la orele de filosofie din liceu, când, deși profesorii mă vedeau ca pe o fată delicată, erau șocați când susțineam sus și tare că nu există pe lumea asta fericire adevarată, că totul este o utopie, o noțiune, un concept sau doar un absolut spre care tindem noi, muritorii, și o vorbă prea mare pe care o folosim aiurea. Asta era atunci… demult. Acum știu că există fericire și o trăiesc „
Teodora Maftei – mai 2015.

Cand am intrat prima oara in sala Muzeului Literaturii Romane, pe la inceputul lui octombrie 2009, la primul meu curs de fotografie, nu stiam pe absolut nimeni. Eram timorata, nesigura pe mine si stresata de faptul ca nu voi face fata presiunii cursului.  M-am asezat undeva in spate, pe penultimul rand, in partea dreapta si uitandu-ma in jur am descoperit-o pe Teo, singura figura familiara din toata sala aceea plina, singura pe care o stiam si asta numai fiindca ma intersectasem cu povestea ei pe la inceputul anului respectiv si incepusem sa o urmaresc pe blogul ei de pe blogspot si ulterior si ea pe mine.

Ne-am privit, ne-am zambit una alteia, usor incurcate amandoua si aproape la fel de stinghere. Daca e sa imi amintesc cu perfecta claritate cateva lucruri din cursurile tinute de Ferko si de Gyuri in sala aceea semintunecoasa, acela este unul din ele. Momentul in care Teo s-a intors cu privirea spre mine si din spatele ochelarilor cu rama rosie mi-a zambit cu ochii. Eu eram nedormita, tracasata, acasa il aveam pe David care tocmai urma sa intre in perioada aceea cumplita de boli, vedeam in cele patru ore de curs saptamanal o oportunitate in plus pentru mine de a evada din ceea ce credeam eu a fi cosmarul de acasa si totusi, cand am cunoscut-o pe Teo am realizat ca problemele mele erau asa, niste picaturi minuscule intr-un mare ocean si-am reusit cumva sa ma adun laolalta. Mi s-a parut printre cele mai fragile fiinte cunoscute vreodata, asta pana am ajuns sa o cunosc cu adevarat, fiindca in realitate ea a fost o stanca. O stanca batuta de enorm de multe furtuni, dar care s-a tinut tare pana in ultima secunda. Insa si cele mai puternice stanci se prabusesc la un moment dat.

„Some people were born to sit by a river. Some get struck by lightning. Some have an ear for music. Some are artists. Some swim. Some know buttons. Some know Shakespeare. Some are mothers. And some people, dance.”

Nu stiu sa iti spun, draga Teo, „de ce?”. Stiu ca te-a macinat si pe tine mult de tot intrebarea asta, nu stiu daca ai gasit raspunsul sau nu, eu pot doar banui ca tu de fapt te-ai nascut ca sa ne inveti pe noi toti sa traim.

Imi pare rau ca nu am apucat sa iti trimit poza pe care ti-am facut-o asta vara, la Arene. Erai acolo unde ai fost mereu, in fata scenei, cu aparatul in mana. Am sters-o ca mi s-a parut ca e proasta, ca nu e bine incadrata, mi-am zis ca ai fi ras de mine daca iti trimiteam asa prostie. Am cautat-o in ultimele zile in prostie, sperand ca am mai pastrat-o totusi undeva, agatandu-ma cu disperare de posibilitatea de a o mai avea. O ultima amintire cu tine. Dar nu e nimic. A ramas cadrul in mintea mea, impreuna cu privirea aceea din octombrie 2009, si de acolo nimeni si nimic nu le vor sterge.

Sa iti fie drumul lin, fata frumoasa! Eu ma duc sa mai plang un pic.

Foto: Sabina Ulubeanu